Proze

Moto: „Vechiul cântec mai străbate cum în nopţi izvorul sare”


Făt - Frumos


A fost odată ca niciodată atunci când în zorii zilei soarele şi şi luna dansau, se jucau, povesteau, organizau baluri la care erau invitate toate steluţele mai luminoase, a fost un tînăr care, într-o bună zi, a început să sape în grădina sa în căutare de apă.
Săpase vreun metru, doi şi, spre mirarea lui, găsi un lacăt vechi şi ruginit ce avea o cheie într-însul. Omul a luat lacătul şi a răsucit cheia. În acel moment, lacătul a început să frigă, iar tînărul, speriat, a aruncat obiectul găsit. Cheia sări din lacăt şi se rupse. În acest timp, din gaura dezgolită ieşea un fum verde-roşiatic. Tînărul rămase ca împietrit pentru câteva momente. Când îşi reveni, luă sapa şi şopti aproape neauzit.
Cine eşti? Să ştii că nu-mi este teamă de tine.
Prin fumul ce se risipea se desluşea un om cu barbă, cu nişte ochi patrunzători şi cu nişte braţe vânjoase ca labele unui tigru. Spiritul abia apărut îi porunci omului să i se închine, dar el răspunse printr-o negaţie şi din păcate acesta îi fu ultimul cuvânt rostit în viaţa lui.
Spiritul întinse mâna şi din ea ieşiră doi şerpi care îl muşcară de braţ şi de gât.
Cel rănit căzu fără vlagă. Din pământ începu să iasă apa care îl acoperi în scurt timp pe săpătorul nostru. Din grădina cea orânduită curgea acum un un izvor limpede ca lacrima. Săpătorul fu luat de apă, iar biruitorul său se ridică de pe pământ şi zise:
- Treziţi-vă, camarazi!
Din pământul uscat ieşi o armată de oameni cu suliţe, săgeţi şi spade în care se reflecta lumina soarelui.
- Vom cuceri tot ţinutul Archielen!
Apoi dispăru împreună cu prietenii săi.
„Pe vremea aceea, Domnul umbla încă pe pământ . Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decît umbra celui luminat. Era Domnul şi sfântul Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pîrîu ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mîinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sfântul Petrea:”Doamne fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte.” „Amin” zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă. Ca prin farmec pieri izvorul şi copacii dispărură, iar în locul apei apăru grădina ornamentată a omului. Pe pământul uscat, corpul decedatului răsare ca prin minune.
Sfântul Petrea rămase împietrit ca un crucifix, spre deosebire de Domnul care îşi păstra aceeaşi poziţie fără să i se mişte vreun muşchi de pe faţa albă şi încântătoare.
- Doamne, te rog, adu-l la viaţă pe acest nevinovat. Este adevărat că el l-a renăscut pe Honorius, dar nu avrut şi nu a ştiut...
Domnul nu îl lăsă pe sfânt să-şi termine fraza că dorinţa i se şi împlini. Corpul, fără suflet se ridică de la pământ şi o rază venind din cer îl învălui cu totul. Din omul slab şi urât ieşi un tânăr cu părul galben ca soarele, cu ochii albaştri ca marea, ridurile i se duseră, iar corpul parca fusese reînoit. Mâinile şi picioarele slabe şi fără vlagă deveniră pline de putere. Pielea îi era gălbuie, iar dacă te uitai atent, vedeai că era făcută din solzi de dragon, ca o cămaşă de zale. Prin bunătatea sa, Domnul îl îmbrăcă pe tânăr cu nişte haine frumoase de prinţ care străluceau în bătaia falnică a mândrului soare.
Sfântul Petrea începu să se lumineze la faţă. Tânărul renăscut se închină împăratului ceresc.
Doamne, îţi mulţumesc.
Tu, voinicule, vei apăra pe cei nevinovaţi de Honorius
Te vei numi Făt- Frumos. Acum, împreunează-ţi mâinile şi apoi desparte-le.
Cavalerul făcu întocmai şi, spre uimirea sa, în mâna dreaptă îi apăru o sabie cu o teacă foarte frumoasă. Apoi din văzduhul senin apăru un car alb ca neaua ce coborî lângă Făt- Frumos.
Vă mulţumesc, spuse voinicul.
Să faci cum ţi-am spus! grăiră sfinţii şi se ridicară la cer.
Cavalerul nostru rămase singur cu calul lui.
- Tu, calule, te vei numi Albus, iar tu, sabie, Balmung.
Se sui pe Albus şi porni spre neştiut. Pe drumul lui întâlni un un moş trântit care zăcea într-o baltă de sânge, aproape fără suflare. Voinicul se apropie şi...
Bătrânul se întoarse, se ridică şi spuse:
Bravo, Făt- Frumos! Sunt eu, sfântul Petrea.
Buzele voinicului schiţară un zâmbet.
- Văd că eşti milostiv; atunci te vei duce pe tărâmul Archilien.Vei descoperi tu ce este acolo.
Pământul se crăpă în două iar la mijloc se afla o scară ce părea că ar coborî spre centrul pământului.
Mulţumesc!
Bun băiatul acesta! îşi spuse ca pentru sine Sfântul Petrea.
P e măsură ce Făt Frumos cobora, în loc să se întunece, se lumina. Atunci când Făt Frumos ajunse la capătul scării, lumina îi învăluia tot chipul, aşa că îşi închise ochii albaştri.
După ce lumina se mai potoli din scânteiere Făt- Frumos deschise ochii şi văzu un tărâm miraculos. De colo colo se plimbau nişte oameni mai mici de statură decât el. Aveau urechile alungite puţin în sus. Toţi i se păreau voinicului a purta o îmbrăcăminte mai ciudată. Flăcăul nostru descălecă şi cercetă cu atenţie tărâmul pe care se afla. O fiinţă îi întrerupse gândurile sale.
Opreşte-te! spuse cu ironie, cine eşti?
Făt- Frumos răspunse el cu sânge rece.
Fiinţa scoase uşor sabia şi încercă să-i curme zilele flăcăului, numai că el îi prinse încheietura mâinii ce ţinea sabia şi o strânse cu putere. Cu o oarecare nonşalanţă, atacatul îi luă arma inamicului prins, apoi îl trânti la pământ şi îi ridică sabia deasupra capului.
Cine eşti tu? întrebă Făt- Frumos cu o voce tunătoare.
Un gnom.
Cum te cheamă?
Alexandre.
De ce m-ai atacat?
Credeam că eşti un soldat de-al lui Honorius.
Îl cunoşti?
Normal. El este un mare inamic al gnomilor şi al dragonilor.
Are mulţi aliaţi?
Are în stăpânire aproape tot tărâmul Archilien, spuse Alexandre care era călcat pe nervi.
De ce nu aţi încercat să-l învingeţi?
Am încercat de multe ori, dar castelul lui este impenetrabil. Soldaţii trag cu o ploaie de săgeţi ucigătoare.
Nu aţi vrea să mai încercaţi?
Cei mai mulţi nu mai acceptă asta.
De unde aş putea să adun o armată ca să lupt cu Honorius? Nu pot de unul singur.
De asta chiar că nu am habar. Dar vino. Cred că bătrânul Saxo ştie.
Cei doi încălecară şi porniră prin oraş. Toţi gnomii se holbau la Albus şi la Făt- Frumos. După ce au parcurs drumul, cei doi călăreţi opriră în faţa unui han pe care scria mare Husogottum.
Ce înseamnă Husogottum?
Acesta este numele hanului.
Ahaaaaa.
Prietenii intrară şi dădură cu ochii de hangiul care stătea aşteptând clienţi.
- Clox, zise Alexandre.
Hangiul luă o sticlă de vin roşu şi o dădu lui Făt -Frumos.
Pe acolo! zise hangiul care arăta spre stânga.
Făt- Frumos îl urmă pe Alexandre şi dadu cu ochii de o spărtură în perete. Cei doi intrară prin spărtură şi văzură o sală plină de gnomi. Prietenul gnom tot nu vorbea şi înainta cu paşi repezi. După câteva minute, colindătorul se aşeză la o masă la care stătea un gnom foarte foarte bătrân. Făt- Frumos făcu acelaşi lucru.
- Tu eşti cel ce îl va învinge pe Honorius!
Când această frază luă sfârşit, cei din spatele bătrânului se ridicară imediat şi se îndreptară spre ieşire.
După ei !–zise Alexandre – sunt gărzile lui Honorius.
Mă duc eu, tu strânge o armată, zise voinicul.
Bine.
Făt- Frumos încălecă şi luă urma gărzilor. Nu trecu mult timp şi îi văzu pe cei şapte oameni care se băteau cu un uriaş dragon.
- Haide, Albus, mai repede.
Din păcate, când acesta ajunse la faţa locului, dragonul era grav rănit. În faţa flăcăului se vedea o poartă pe care gărzile încercau să o deschidă.
- Staţi pe loc! strigă Făt Frumos
Trei oameni se avântară încercând să-l oprească. Calul le dădu câte două copite, iar voinicul îi străpungea cu spada. Făt-Frumos descălecă şi se îndreptă spre ceilalţi, dar, ca prin minune, din pământ au ieşit alţi o sută de soldaţi. Pe aceştia nu îi bătu el, ci o ploaie mortală de săgeţi.
Făt -Frumos se uită în urmă şi văzu o armată în frunte cu Alexandre. După ce armata se strânse în faţa porţii, ea se deschise şi se ivi un dragon.
Vă mulţumim! Cu ce vă putem răsplăti?
Noi toţi vrem să-l învingem pe Honorius. Avem nevoie de dragoni pentru a ne duce planul la îndeplinire.
Vă susţinem cu totul. Cinci sute de soldo-dragoni să se pregătească.
Mulţumim!
Făt- Frumos, fiica regelui gnom a fost răpită spuse Alexandre.
Uite, sunt gata dragonii!
Această mică oştire a parcurs drumul obositor în două zile. Când ajunseîn faţa castelului, viteazul le zise:
Să luptaţi cu mândrie!
Toţi ostaşii înaintau. Gardienii de pe creneluri dădură alarma. Acum adevărata luptă începuse. Armata lui Făt- Frumos făcu prima mişcare bună şi aceea că sparseră poarta castelului.
Gărzile năvăliseră peste gnom, iar Alexandre şi Făt- Frumos erau în frunte şi doborau tot ce le stătea în cale. Dar numai Făt- Frumos pătrunse în castel şi se duse ţintă la celule. Acolo găsi o fată gnom care era atât de frumoasă încât flăcăului îi căzu cu drag pe dată. O eliberă şi ea ţipă. Făt- Frumos se întoarse fulgerător şi pară cu sabia halebarda lui Honorius. Voinicul şficui sabia şi-i tăie halebarda inamicului. Honorius sări şi în mână îi apăru un pumnal. Făt- Frumos ridică sabia iar Honorius intră în ea. Apoi se transformă în fum şi dispăru. Prinţesa se aruncă în braţele lui Făt- Frumos şi-i mulţumi. Archilien era liber.
Dupa câteva luni, Făt- Frumos şi prinţesa se căsătoriră.
Alexandre deveni amiral, iar Făt- Frumos rege.


Moto: „Vechiul cântec mai străbate cum în nopţi izvorul sare”



John cel puternic



A fost odată ca niciodată un împărat în vârstă care a purtat multe războaie şi tot stâtea victorii. Acum nu mai putea merge în război, era prea bătrân. Şi avea nişte războnici atât de proşti, încât nu ştiau nici măcar să mânuiască arcul.Împăratul nu avea soţie.
În acelaşi timp cu el, trăiau doi oameni vârsnici care nu aveau nici ei copii. Într-o zi s-au dus în pădure unde exista un râuşor. Lângă el au zărit un copil atât de mic, încât nu putea să meargă. Avea păr galben ca de aur,ochi albaştri ca cerul. În apă era o sabie şi o tolbă cu săgeţi ascuţite şi un arc. Cei doi au luat copilul. Din apă au ieşit doi ochi negri de balaur care vroiau să-l prindă pe copil. M-ai întâi s-a uitat la bătrâni, apoi la copil. A ieşit din apă şi a vrut să-l prindă pe micuţ. Dar acesta a luat sabia şi i-a tăiat coada balaurului care a fugit. Bătrânii au rămas înlemniţi, s-au întrebat:Cum se putea un copil atât de mic să taie coada unui balaur?
L-au luat pe copil,l-au numit John şi l-au crescut până ce moartea le-a venit. Cei doi nu i-au dat armele decât înainte de a muri.
Curând, flăcăul ajunse un luptător desăvârşit. A pornit pe un drum anevoios ca să ajungă un mare cavaler. În drumul lui a întâlnit un spiriduş cu fes roşu cu robă verde şi zbârcit la faţă care era blocat într-un tufiş.
- Ajută-mă! Te rog! Scote-mă din tufişurile astea blestemate! Sunt prăjite de Prăjitorul cel rău.
- Ce-ai spus?
- Prăjitor.
- Cum? Ce? Unde?
- Prăjitor! Repetă spiriduşul înfuriat de se înroşise tot la faţă.
- Ahaaa! Vrăjitor! Am înţeles!
- Da! Da! Prăjitorul cel rău.
Feciorul a dat cu sabia de aur şi tufişurile fermecate au dispărut ca prin minune.
Dintr-o dată, în locul tufişurilor agaţătoare apăru un vrăjitor.
Aaaaaaaaa! A strigat vrăjitorul.
Nu sabia de aur făurită de Nork.
Vrăjitorul dispăru, iar pe jos nu rămase decât roba acestuia.
Spiriduşul îi sări în braţe flăcăului şi îi spuse:
Mulţumesc! Cine eşti tu!
Joooh...
Da! Am înţeles! Mă cheamă Nork!
Tu eşti Nork? Pe mine mă cheamă John.
Parcă ai zis Joh?
Da dar nu m-ai lăsat sa termin.
Bine. Pot merge cu tine?
Da, haide!
Dar! Te rog mai întâi vreau să te răsplătesc. Vom merge în pădurea Stejarului.
Bine!
Au bătut un drum lung până ce au găsit două drumuri.Unul în stânga, altul în dreapta.
Hai în stânga! zise spiriduşul.
Dar spre castelul împăratului este în dreapta!
În stânga este pădurea Stejarului.
Bineeee, hai.
Ei au mers pe o potecă îngustă cu tufişuri de trandafiri atât pe stânga cât şi pe dreapta. Când ajunseră acolo erau stejari falnici şi puternici şi în mijloc un pârâiaş dubios
pentru că era rotund,dar şi cristalin.
- Dă-mi sabia ta!
- Dar de unde ştii că am o sabie?
- Ai chiar şi o tolbă de săgeţi şi un arc.
- De unde ştii? Întrebă John.
- Doar eu ţi le-am făcut!
- Deci asta a vrut să spună vrăjitorul! Nu ?
- Da, acum dă-mi-o!
Băiatul îi dădu sabia. Cu ea, spiriduşul a tăiat o bucată din stejar apoi a pus apă peste ea şi nişte iarbă. Bucata s-a transformat într-un scut de aur. I l-a dăruit flăcăului şi au pornit spre castel.
Au început să obosească. Le trebuiau nişte cai buni. Dar de unde să-i ia? În cale le apăru o zână.
- Zână bună! spuse cu nestăpânită bucurie spiriduşul.
- Ce faci, Nork?
- Bine! Uite, trec pe aici cu prietenul meu John. Vreau să-l duc la împărat.
- John cel puternic?
- Da! Da! El!
Băiatul se uita la zână ca la o fiinţă nemaivăzută. Era mică cu rochia albastră şi foarte frumoasă.
Avem nevoie de cai buni! spuse Nork.
O să vă dau eu! Decât dacă vă urcaţi în acest pom şi să-mi aduceţi pasărea de pe creanga aceea.
O voi face eu! spuse John.
Era un măr destul de mare. Încercă să se urce, dar nu reuşi. Ce-i dădu lui prin cap? Luă o săgeată, ţinti cu arcul şi trase într-un măr care căzu în capul păsării. Ea leşină şi căzu. John o luă şi o duse la zână. Celor doi le-a dat nişte cai. Spiriduşul i-a pus calului său numele Liddy, iar John i-a pus numele Speedy. Îşi luară la revedere de la zână şi plecară.
Ajunseră la castel. Acesta era înconjurat de apă. Ca să intri pe poartă trebuia să treci podul ce facea legatura cu uscatul. Deasupra palatului zburau mai mulţi dragoni. Printre dragoni se afla unul fără coadă care îl purta pe spate pe Vrăjitorul cel Rău. În faţa palatului se ivi un Magician Bun. Făcu o vrajă şi din apă ieşi o herghelie de inorogi. Ei se izbeau de dragoni care se transformau în apă. Spiriduşul trecu podul. John privea în sus. Vedea desfăşurându-se o luptă între bine şi rău. Un dragon suflă cu foc şi distruse podul. Ceva se întâmplase cu calul lui John. Se învârtea şi zbiera. Îi crescuseră aripi. Cu el începu să zboare.
Retragerea! strigă Vrăjitorul cel rău.
John cu Speedy îi urmăreau pe ei. Ajunseră deasupra unei câmpii verzi şi se lăsară pe pământ. Băiatul scoase sabia şi spuse:
Predă-te!
Aruncă scutul şi se transformă într-o cuşcă care îl prinse pe dragon.
-Niciodată! Am să te transform în stană de piatră.
Rosti o incantaţie şi din mână aruncă nişte praf magic. John puse sabia înaintea sa şi vraja ricoşă spre vrăjitor. Îl lovi drept în piept şi acesta se transformă în stană de piatră.
POC! Dragonul rupse cuşca. Încercă să-l apuce cu ghearele lui ascuţite, dar John nu fu surprins şi cu o mişcare agilă îi tăie dintr-o lovitură ghearele.
Ai milă! strigă dragonul.
Am, dar pleacă!
Dragonul îşi luă zborul şi într-o clipă se făcu nevăzut. Ajuns la palat fu întâmpinat cu laude din partea tuturor, care erau bucuroşi pentru că scăpaseră de dragoni şi de Vrajitorul cel rău, care le pricinuiseră atâtea necazuri.
Impăratul îl primi ca pe fiul său şi îi lasă în grijă împărăţia. Spiriduşul Nork a devenit mâna dreaptă a lui John şi făuritorul lui de arme.
A fost un rege bun, cinstit şi biruitor.

Luceafărul-de-argint al apei

„Şi-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă”

A fost odată un împărat bătrân care avea un singur fecior.
Despre vrednicia lui se dusese vestea în lume şi mult se mai minunau oamenii, văzându-l cât era de frumos. Sărmanul împărat, greu se mai descurca cu treburile împărăţiei şi fiindcă împărăteasa murise, îşi puse în gând să-şi aducă o altă împărăteasă. Zis şi făcut; găsi o împărăteasă care la rândul ei avea un fecior, dar era tare leneş şi urât. Curând, împărăteasa prinse pizmă pe feciorul de împărat şi nu ştia cu ce să-l ademenească pe al ei să fie tot aşa. Toată ziua feciorul împăratului trebăluia sau se întrecea în vitejie cu prietenii, în timp ce fratele vitreg, tolănit în iarbă, îi privea căscând alene şi plictisindu-se foarte. Dar nu era ziuliţă lăsată de Dumnezeu ca mama vitregă să nu-l certe. Cu nimic nu-i intra în voie feciorul, iar împăratul era tot mai abătut din pricina aceasta. În vremea asta se zvonea prin împărăţie că o pasăre de argint se scălda în lacul Pădurii de cristal, transformând lacul într-un argint scânteietor de-ţi lua ochii. Împărăteasa haină îi puse gând rău feciorului de împărat. Îl ademeni pe împărat, lăudând cu vorbe mieroase şi prefăcute hărnicia şi curajul fiului vitreg, să-şi trimită feciorul să-i aducă pasărea de argint ce se scălda în Pădurea de cristal.
Luându-şi rămas bun de la împărat, feciorul porni la drum tare abătut şi îngândurat. Trecu peste nouă mări şi nouă ţări şi tot mai merse până ce în zare păduri scânteietoare se arătau din ce în ce mai îndrăzneţ. Ecouri argintii de păsări zburătoare şi freamătul adâncurilor, îi zvâcneau inima în piept şi, apropiindu-se de copacii uriaşi, pierdu noţiunea timpului şi a spaţiului, uimit de ceea ce vedea în faţa ochilor. Păşi sfiit în strălucirea pădurii şi nu mică îi fu mirarea, când, în feeria din jur, apăru o băbuţă sărăcăcios îmbrăcată ce aduna vreascuri în faţa unei colibe:
- Ştiam că ai să vii, fătul meu! Vezi, nu vei putea ajunge la izvorul fermecat decât cu calul din tinereţe al tatălui tău!
Şi zicând acestea, bătrânica scoase de la brâu, dându-i feciorului o bucată veche dintr-un frâu. Suflă peste ea şi-i zise:
Ia frâul şi aruncă-l peste poarta casei!
Feciorul făcu precum îi zise baba şi numaidecât în faţa porţii se arătă un cal cum nu se mai văzuse. Avea şaua de aur, cu pietre scumpe la care nici nu puteai privi.
Sări, voinice în spatele calului! strigă baba.
Ţine-te bine stăpâne, că avem cale lungă şi vom merge iute! adăugă calul.
Porniră ca vântul şi ca gândul, copacii se dădeau în lături din calea lor şi nu vedea băiatul decât cer şi pământ, aşa de iute alerga calul tatălui său. Ajunseră într-o grădină ai cărei pomi aveau fructe de aur. Se plecau care mai de care, încercând să-l amăgească pe fecior:
Ia-mă pe mine, că eu sunt mai tânăr şi dau putere celui care mă vrea!
Ba, ia-mă pe mine, că cine mă păstrează mult noroc va avea!
Calul se dădu în lături când văzu că stăpânul se înalţă să ia un fruct.
Nu rupe, că nu e bine să rupi aceste fructe! zise el sfătos.
Pentru ce nu e bine? întrebă fiul de împărat.
Aceste fructe sunt blestemate iar cine le va rupe nu va avea zile bune! Priveşte-le numai, stai în pace însă, nu rupe din ele!
Dar ispita nu-l lăsa deloc pe fecior. „Fie ce-o fi!” îşi zise în gând şi rupse o gutuie de aur.
Alei, stăpâne, n-ai făcut bine! zise calul îngrijorat. Dar acum ce-ai făcut e bun făcut! Încinge-te bine şi fii gata de luptă că o mare primejdie ne-aşteaptă!
Nu termină bine vorba, că dintr-un vânt uşor se făcu un vifor năprasnic şi nu se mai văzu decât întuneric. Cu o falcă în cer şi cu una în pământ venea Muma Pădurii, supărată foc şi pe unde trecea pădurea vuia, copacii se prefăceau în flăcări.
Cine a cutezat să-mi rupă fructele de aur şi să-mi calce moşia? Te-ai crezut puternic? Să te văd de ce eşti în stare, voinice!
Tine-te stăpâne, că nu te las la greu! îi şopti calul.
Feciorul se ridică în şa şi începu să rotească paloşul iar apa curgea de pe el ca pârâul. Lupta dură trei zile şi trei nopţi, izbânda înclinându-se când de o parte când de alta. În zorii celei de-a patra zi, feciorului i se păru că aude un cântec cristalin, asemenea unui susur de izvor limpede.
Acum stăpâne! şopti calul. Şi odată feciorul se avântă cu puteri înzecite spre cotoroanţă şi îi reteză capul.
Ca prin minune, apăru în faţa lor pădurea de cristal pe care o căuta de atâta amar de vreme; flori îmbrăcate în cristal scânteiau în lumina soarelui, susurul izvorului se auzea tot mai desluşit. Zarea era cuprinsă de farmec. În zbor lin, Pasărea zorilor, îmbrăcată în nestemate se apropie de fecior, cântând cu jale, murmurându-şi duios povestea. O închipuire albă ca zăpada, cu aripi argintate plutea lin, purtând în ea sufletul unei fiinţe ce tânjea după libertate. Pe bolta adâncă stelele păleau, luceafărul sclipea tainic, purtând parcă în văpaia lui viaţa lumilor cereşti şi a celor pământene. Din înalt, el îşi cobora raza în adâncul lacului unde se transforma într-un muguraş de argint. Când luceafărul cobora în adâncuri, scăldând apa în lumină, pasărea se îmbrăca în fir de argint şi se apropia de scânteia picurată din cer, plutind uşor în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai strânse, adâncită în dorul ei fără speranţă.
Un dor neînţeles puse stăpânire pe fiul de împărat şi privindu-se în apa fermecată, observă că straiele sale erau de argint, luceafărul îi zâmbea şi pasărea îl privea cu ochi duioşi. O putere magică îl îndemnă să întindă gutuia de aur spre pasărea măiastră. O lumină orbitoare străbătu zarea, apa se învolbură, luceafărul dispăru şi în faţa feciorului apăru o preafrumoasă fată de împărat; blestemul Mumei Pădurii fusese sfărâmat.
Tu eşti Luceafărul meu de argint, şopti prinţesa cu duioşie, luându-l de mână.
Florile începură a-şi arunca dulcea mireasmă, vânturile se făcură cântec, iar soarele se ridică pe bolta cerească mai mândru ca oricând. Din lacul de argint ţâşni un izvor limpede şi un pârâu zglobiu îşi făcu repede loc printre copacii falnici şi ierburile jucăuşe, alunecând la vale şi susurând povestea păsării de argint.
La umbra unui stejar bătrân, feciorul de împărat şi prinţesa se ţineau de mână, depănându-şi povestea şi neştiind încotro s-o apuce.
Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte". "Amin!" zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.
Ca prin farmec pieri izvorul şi copacii, şi învăluită în fir de mătase se ridică o mândră şi frumoasă împărăţie.
Feciorul şi fata de împărat mai domnesc şi astăzi şi tare întunecată ar fi lumea dacă ei n-ar aprinde în fiecare noapte, într-o pădure şi într-un lac numai de Domnul şi ei ştiute, Luceafărul de argint.
Şi-am încălecat pe-o şa
Şi v-am spus povestea mea!

Spiriduşul de hârtie


„Voi credeaţi în scrisul vostru,
noi nu credem în nimic”


În penultima zi de vacanţă, când ceasornicul se pregătea să dea bineţe zorilor, i-am pricinuit mamei o spaimă zdravănă.
Respiraţia sacadată şi spasmele trupului oglindeau comicul război pe care îl purtam în timpul somnului cu bietul meu caiet de limba română.
În vis, foşnetul mănunchiului de file se preschimbase într-un glas ciudat, glas de spiriduş arţăgos. Tare m-a dojenit pentru neglijenţele zilnice şi pentru lipsa de consideraţie cu care s-a plâns că îl tratez. Da, s-a plâns şi mi-a stârnit şi mie plânsul, fiindcă m-am pomenit, certându-mă de-a dreptul cu Spiriduşul de hârtie.
Mi-ai schimonosit ortografia şi mă dor urechile cu care mi-ai încreţit colţurile filelor! îmi zicea el.
Pe naiba! Urecheat ai venit din fabrică, nătărăule! Ortografie? Ha, ha, ce pretenţie demodată! Cu un dram de noroc pot deveni şef între şefi, ales între aleşi, fără a mă osteni cu caligrafia, ortografia punctuaţia şi alte ifose de ale tale…
Zău, mă? Ifose?
Când vei fi director agramat, o să-ţi pui cerneală şi pe cravată, fiindcă prea mă inunzi cu licoarea asta pentru a cărei folosinţă nu prea ai…stofă…
Jur pe cele trei majuscule din tot numele meu, că n-am întâlnit printre obiectele din casă şi din lume unul mai caraghios ca tine! În plin avânt tehnologic vor râde toate calculatoarele de acela care mai dă bani pe cerneală şi pe alte farafastâcuri care se pretind încărcate de romantisme…
Ei, amice, stai că nu-i aşa! Nu te culca pe laurii victoriei, aşteptând să-ţi salveze calculatorul poziţia în societate.
Nu mai dispreţui dascălul, cartea şi caietul de limba română, că multe stângăcii grosolane îţi vor amărî viaţa. Vei dori să rosteşti o frază iscusită pentru a-ţi cuceri iubita şi groaznic te vei poticni! Şi fiindcă deja te visezi director, nu uita că vor fi nenumărate acele întâlniri simandicoase, situaţii delicate din care nu vei putea ieşi în chip onorabil fără arta diplomaţiei. Or, în lipsa cuvântului bine ales pentru a convinge, diplomaţia şefului se clatină…vai! cu scaun cu tot…
M-a lăsat fără grai înţelepciunea caietului din vis.
Folosea cuvinte pe care le-am tot auzit la şcoală, la televizor, cuvinte cu care mama mă bătea la cap, dar nu m-am obosit să le pătrund înţelesul.
Diplomaţie, onorabil, agramat, laurii victoriei…
Nu ştiu de ce, dar îmi părea rău că visul n-a mai continuat.
Oare ce ar fi dorit el, caietul, să mă mai întrebe şi n-a apucat din pricina păsărilor gureşe care m-au trezit?
Dacă-mi pun imaginaţia la treabă, pot bănui că în finalul răfuielii noastre, Spiriduşul de hârtie mi-ar fi zdrobit aripa visului straniu cu ceva care ar putea suna a zicală, a strigătură sau, mai degrabă, a blestem: „Când ţi-o fi greul mai greu, să te-ajungă dorul meu!”
Transpirat, dar liniştit de-acum, priveam buimac la mama care-mi zâmbea printre razele de soare, ce-mi inundaseră camera, şi ciripit de păsări.
Pricepuse că, în somn, învăţasem o lecţie; o lecţie pe care ea, în fiecare zi, cu caietul de română în braţe se străduia să mi-o explice.
Cum de sunt mamele aşa deştepte?

MOTO: Mirele-și puse cămașă de tort de raze de lună, brâu de mărgăritare, manta albă ca ninsoarea.”
(Mihai Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă

ÎNTÂRZIE TOAMNA

Era o zi călduroasă, o zi din luna august. Vara se pregătea să plece şi îi încredinţa locul Toamnei. Frunzele, înca verzi, se priveau mult în oglinda lacului, deoarece ştiau că va dura mult până când îşi vor putea îmbrăca din nou rochiile de-un verde aprins.
Ramurile copacilor, asemenea unor mâini lunguieţe, cu nişte degete ascuţite, îşi acopereau faţa de parcă nu vroiau să vadă cum Toamna avea să îşi facă apariţia.
Trecură câteva zile din luna septembrie, însă Toamna nicăieri. Toata lumea se întreba unde ar putea fi. Unii erau chiar fericiţi că aceasta întrâzie şi îşi ziceau: „Cine ştie, poate nici nu va mai veni.”
Alţii însă aveau altă părere:
- Of, unde e Toamna? De ce întârzie atâta? Precis nu e gata. I-am spus eu să se pregătească din timp, căci altfel va întarzia, iar eu nu îmi voi putea face apariţia. Vai!!! Nu mai am răbdare. Asta e deja culmea! îi explica un ciorchine de strugure unei floricele.
- Vai, dragă, îi răspunse floricica, eu nu înţeleg de ce te-ai angajat la Toamnă. Caută-ţi şi tu alt loc de muncă.
- Ei, dar Toamna mă plăteşte bine. În plus, aici am avut reducere. Poţi să te transferi şi tu. Îţi va placea. Te asigur eu!
- Eu n-aş fi atât de sigură.
Cu toate că Toamna nu îi era cea mai dragă persoană, Vara începuse deja să îşi facă griji. Era pentru prima dată când îşi dorea cu adevarat ca aceasta să vină şi să o salveze, deoarece nu mai avea puteri:
-Toamnă, unde eşti? Am nevoie de tine chiar acum, chiar aici! Te rog, Toamnă, salvează-mă! Nu mă lăsa aici singură cu toţi, căci sunt epuizată!
Trecu o săptămână şi Toamna nu dădea niciun semn că va apărea.
- Trebuie să mă duc să o caut, dragii mei, deoarece nu se poate să fie vară în continuu, le spuse Vara frunzelor. Ce vor zice copiii? Ei îşi doresc să vină Toamna. Trebuie să îi ajutăm şi s-o chemăm pe Toamna chiar acum.
-Dar de ce nu mai rămâi? Suntem sigure că există şi copii care vor să rămâi. Te rugăm să rămâi! adăugă o floricică.
-Da!!!
-Aşa este!
-Sigur! afirmară şi celelalte care ţineau cu Vara.
- Ei, nu se poate. Mă duc în sat după ea chiar acum, fie că vreţi, fie că nu!
Şi Vara porni prin tot satul să o caute pe Toamnă. Şi întrabase peste tot, însă niciun rezultat.
În timpul acesta, în Împărăţia Anotimpurilor, unde Toamna era aşteptată, o frunză afirma:
-Trebuie să o ajutăm pe Vara să o găsească pe Toamnă, cu toate că nu ne place acest lucru.
-Și de ce am face aceasta? întrebă revoltată Garoafa.
-Pentru că ţinem cu adevarat la Vara şi ea îşi doreşte acum să o găsească pe Toamna, deoarece ea e foarte obosită şi are nevoie de odihnă. Voi chiar nu înţelegeţi? Haideţi să o ajutăm! Vă rog mult!
-Eu sunt de acord, spuse Bujorul.
-Da. Şi eu, adăugă o altă folare.
-Ei, bun, continuă frunza, trebuie să dăm anunţ că o căutăm pe Toamnă, trebuie să face rost de ajutoare, trebuie să o găsim!!! Haideţi, să pronim în sat! Poate ne întâlnim cu Vara și o vom ajuta.
Şi porniră cu toţii, aşa cum stabiliră, în sat. Când ajunseră acolo, se desparţiră şi fiecare porni în altă direcție, pentru a o căuta pe Toamna. În acelaşi timp, Vara se chinuia să o găsească însă, nu reuşi să afle unde ar putea fi.
Nu după mult timp, toţi ajunseră în acelaşi loc, astfel că acum Vara era cu toţi ceilalţi. După ce se lămuriră cum stă treaba, porniră toţi mai departe, până când în cale le ieși o pară. Aceasta li se
adresă astfel:
-Vai, da’ce bine că vă găsesc! Nici nu știți ce mă bucur! Trebuie să veniți repede la castel! Toamna are o prblemă și doar tu, Vară, o poți ajuta, doar tu!
Toți porniră în grabă, pentru a afla ce s-a întâmplat, iar când au ajuns, au găsit-o pe Toamnă în pijama. Camera în care ea se afla era atât de prăfuită, încât aveai impresia că timpul ar fi rămas în loc.
-Toamnă, ce bine că te găsesc! zise Vara. Dar de ce nu ești îmbrăcată?! Trebuia deja să lucrezi. Vino! Repede!!!
- Dar nu am ce să iau pe mine. Nu pot să apar goală. O să mă fac de râs.
Când auzi acestea, Vara se gândi repede ce să facă.
-Știu! strigă ea entuziasmată. Am putea să te ajutăm noi. O să-ți croim împreună o rochie.
-Ați face voi asta pentu mine?!
-Sigur că da! Doar ești sora mea. Frunzelor, cred că e timpul să mă ajutați. Vom face rochia împreună.

Frunzele nu comentară și trecură la muncă. Rochia Toamnei era împletită din frunze devenite deja multicolore. Accesorile ei au fost făcute din floricele. Era foarte frumoasă și Toamna radia de bucurie.
Cu toate că era Toamna, strălucea precum soarele în timpul verii. Era pentru prima oară când arăta atât de bine.
După ce îi făcură părul și o încălțară în pantofiorii din iarbă, toți s-au întors în Împărăția Anotimpurilor.
Vara plecă, luându-și rămas-bun de la toți, iar Toamna, mândră de ea însăși, coborî pe un nor, de unde avea să vegheze tot anotimpul.
Frunzele din rochia Toamnei plângeau, iar lacrimile aurii, căzute pe pământ, au îmbrăcat întreaga natură într-un galben-auriu.
Strugurii și celelalte fructe își făcură apariția, iar copacii, cu frunzele rămase, erau parcă din aur.
Coloana lor era aplecată din cauza bătrâneții sau…a vântului rece de… de toamnă. Brrrr! parcă așa-i auzeai făcând din când în când.
Acum, lumea era pustiită și numai lacrimile frunzelor se mai auzeau din ce în ce mai slab:
PIC! PIC! PIC!



IZVORUL FERMECAT

Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte". "Amin!" zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.
Ca prin farmec, pieri izvorul și copacii, și în locul izvorului apăru o minunăție de castel, iar în curtea acestuia se zbenguia o fetiță, al cărei nume era Bell.
Era foarte frumoasă Bell. Avea un păr lung și fin ca matasea, castaniu precum scoarța copacilor, ochii albaștri ca izvorul ce se afla cândva acolo, iar vocea sa, vocea sa era atât de caldă și de blândă, încât te liniștea când îți grăia.
Bell era micuță, dar înțelepciunea pe care o avea uimea pe oricine. Se auzise prin împărăție ca era cea mai deșteaptă prințesa din ținut.
La varsta de doar 13 ani, copila a fost martoră la moartea tatalui său. Acesta a suferit de o boală care nu avea leac, iar pierderea lui a fost o mare întristare pentru biata fetiță.
După pierderea tatălui, Bell a condus împărăția și a moștenit toată averea. Fiind singură - mama sa murise când ea era un bebeluș - Bell și-a promis că nu își va dezamăgi părinții și că va conduce cu înțelepciune împărăția.
Toți supușii o tratau cu respect și o iubeau. A învățat de mică și arta mânuirii armelor, arta războiului așa că își putea apăra împărăția de invadatori. Anii trecură, iar Bell conducea din ce în ce mai bine împărăția.
Într-o zi se întâmplă un mare necaz. Prințesa s-a îmbolnăvit. Suferea de aceeași boală pe care tatăl său a avut-o.
Pentru că era o luptătoare, prințesa spera că o să se găsească leacul care o va salva.
Zilele zburau ca vântul, însă Bell nu a găsit niciun leac pentru boala ei. Era foarte palidă și căzu la pat. Nu voia să lase împărăția în mâinile mătușii sale care locuia la palat. Aceasta se numea Roza. Era o femeia foarte îngâmfată, egoistă și avea impresia ca le știa pe toate. Dacă împărăția ajungea în mâinile ei supușii ar fi avut o soartă grea, ar fi trăit în mizerie. Mătușa se mai gândea și la o nuntă cu împăratul vecin, Zeno, un războinic alături de care s-ar fi simțit ea în siguranță.
Simțind că boala o va face să piardă în fața matușii, prințesei îi veni o idee. Se gândi să se căsătorească cu un prinț viteaz și înțelept și să-i lase lui moștenire împărația.
Când a dat vestea că lasă împărăția celui care va da dovadă de înțelepciune, s-au înfățișat la curtea ei mulți prinți să o ceară de soție. N-a ales însă pe nimeni, pentru că nu erau înțelepți.
Tocmai când nu mai avea nicio speranță că va putea slava împărăția, unul dintre slujitorii de la palat a rugat-o să-l ia pe el de soț.
-Nu mă pot căsători cu tine, deoarece nu ești un prinț și mai ești și orb, spuse Bell. Cum vei putea tu, un orb, să-mi conduci împărăția?
-Ai încredere în mine și vei fi mulțumită, i-a zis slujitorul. Nu pot fi mai rău decât Roza. Spune-le tuturor că sunt prinț și vin din Ținutul Fermecat
Când a auzit vestea că nepoata ei se va căsători cu un prinț venit de pe meleaguri îndepărtate și orb, matușa a încercat să se opună, însă fata nu și-a schimbat hotărârea. În scurt timp avea să aibă loc nunta.
Veni si ziua nuntii. Doar mătușa Roza și împăratul vecin Zeno nu erau bucuroși la acest eveniment. Toți supușii aveau încredere în alegerea pe care o facea prințesa. Deși era un prinț orb, ei știau că stăpâna lor le vrea binele. S-au mirat supușii când au văzut cât slăbise Bell. Își pierduse frumusețea de altădată, dar ochii, ochii ei albaștri erau la fel de frumoși. Prințul orb era pe placul lor. Avea un chip blând și părea puternic. Când s-au îmbățișat, o zână și-a făcut apariția și a vorbit astfel:
Ființe ale Izvorului Fermecat, v-ați regăsit! Să vă uniți sufletele într-o picătură de apă și să domniți
cu înțelepcine acest ținut! Doamnul a hotărât ca izvorul „să fie ce-a fost mai înainte" atunci când vă veți căsători voi. Veți avea viață veșnică. Rămâneți cu bine, Ființe ale Izvorului Fermecat!
Prințul și prințesa s-au însănătoșit și au făcut o nuntă...ca-n povești.
În împărăția lor a apărut izvorul fermecat. El curge prin împărăție și astăzi. Nimeni nu este bolnav și toată lumea este zilnic în sărbătoare.



MOTTO:
O idee rămâne la mine zile întregi pe suprafaţa minţii, nici mă atinge, nici mă interesează. Abia după multe zile, ea pătrunde-n fundul capului, şi-atunci devine, prin altele, ce le-a fi găsind acolo, adâncă şi înrădăcinată. Cezara… simţirile mele sunt tot astfel.
(Mihai Eminescu, Cezara)

Dincolo de sentimentele reale ale pădurii

Vara, spre răsărit, când stropii fără chip de apă se desprind cu-n sunet lin de petalele zemoase şi dulci ale florilor, eu, o tânără copilă, îmi vizitam prietenii, cei care alcătuiesc plămânul verde al pământului. Broboadele de lumină înveleau pământul, precum aureola aurie pluteşte lin deasupra părului bălan al unui heruvim.
Soarele, ca un naufragiat, se pierdea pe plaja nesfârşită a cerului, pictată cu smoală albastră de pictorul sensibil, Dumnezeu. Insulele mari de nori lăptoşi îşi risipeau frumuseţea, străpunse de razele fermecate de ură ale lucitorului naufragiat, a cărui barbă mă mângâia.
Ajunsă la locul meu de linişte, acela unde se oglindea mireasa moartă , aripile cu care ajung în mintea ei îmi fură redate. Vă întrebaţi, poate, în a cui minte am ajuns… Acolo totul era paşnic, buzele ei nedefinite rămâneau pecetluite sub un lacăt de aer tăios, ca un vas al misterului. Tot peisajul era creionat sub protecţia indirectă a soarelui care se plimba alene printre clipociri vesele. El nu conducea direct, deoarece suliţele lui înveninate în foc erau oprite de umbrele vieţii pe care le-am lăsat vară după vară să-şi îmbogăţească frumoasa coroană, dându-mi cea mai frumoasă floare, cu mijloc de luciu şi petale de beznă. În sufletul ei , al pădurii, se afla o apă… o apă veselă, dar plictisită de imensitatea goală a ideilor. Apa era provenită de sub culoare, de sub misterul cutremurător, ea era formată din pustiul plin de aer puternic ce îţi tăia respiraţia. Sub toate aceste cvinte amestecate de furtuna de idei, reiese dorinţa ei de a se remarca prin mine… sau dorinţa ei de a deveni un loc mai bun… prin cei care doreau să îşi depăşească fiinţa. Era atâta fericire în tristeţea sufletului său…Nu puteam să fac nimic. Neputinţa mea se simţea doar în mine şi la marginea măreţului templu, unde doar frunzele amăgitoarei neputinţe erau veştede.
Totul fu o enigmatică certitudine. Am simţit cum mă desprindeam de trup precum un bob sferic adunat într-un boboc de nalbă.
Umbra mă ridica precum un fior rece, mă părăsea undeva în aer, iar apoi ea devenea clipocirea spumoasă a valurilor de idei. Parcă mă certa, dorea să-mi arate că neliniştea mea era nevinovată.
Dar nu o cred. Ştiu că, undeva, pădurea ascunde un mister, o rază de interes.



Poarta spre Eden (basm)

Demult, demult se spune că trăia un rege foarte aspru, dar când venea vorba de fiica lui, Elion, devenea cel mai drăgăstos om de pe planetă.
Acest rege avea un palat imens şi un regat de trei ori mai mare din care îţi trebuiau 15 zile să ieşi. Elion era cea mai frumoasă fată din univers, având toate calităţile fizice şi morale care sunt necesare unei zeiţe. Ea era înaltă, firavă, cu părul brunet, ochii purtau în ei noaptea diamantelor, şi avea o inimă descompusă în cinci părţi, dar ele erau legate de dragostea nesfârşită pe care ea o avea faţă de tatăl său. Fiecare parte emana ceva: prima bucurie, a doua gingăşie, a treia frumuseţe, a patra delicateţe, iar a cincea parte, cea mai importantă, care era protejată de celelalte, era din rubin şi emana iubire. Inima ei era precum un izvor nesecat de ura celei mai rele persoane care trăia în palat, Merisa, mama vitrega a prinţesei. Aceasta era de o răutate rară, nu iubea pe nimeni, se căsătorise cu regele doar pentru averea neestimată… Aceasta mai avea o prietenă, o altă fiinţă fără suflet care, la rândul ei, avea un fiu, Cedric. Acest băiat nu dorea decât să se căsătorească cu Elion, să o omoare, să-i fure inima în schimbul unei mari sume de bani pe care o primea din partea Merisei. Acest demon cu chip de om îl convinse şi pe rege că ar fi bine să îşi încredinţeze fata lui…
„Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte". "Amin!" zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.
Ca prin farmec pieri izvorul şi copacii, şi” o poartă imensă se deschise, iar prinţesa, plimbându-se într-o zi prin regat, văzu poarta, o deschise şi intră cu încredere. Ea a fost singurul om capabil să o deschidă, fiind specială, cu un suflet pur şi cu o dragoste imensă pentru oameni. Dincolo de această poartă imensă care atingea cerul, despicându-l şi lăsând să curgă din el secrete ce se aflau dincolo de nori, se afla un imens loc pustiu plin cu vise şi speranţe… Nu erau orice fel de vise, erau vise care s-au spulberat înainte să fie visate, erau speranţe care s-au înecat în iluzii… Eliot se sperie foarte tare… nu ştia de ce a ajuns aici, plecă mai departe spre o rază de lumină palidă care se vedea în întuneric… Ajunsă la acea rază de lumină, văzu că, de fapt, ea nu era altceva decât o silfidă ruptă din protuberanţa soarelui. Această zână cu chip de înger strângea de pe petalele zemoase ale florilor broboade de lumină şi apoi le dăruia măreţului astru, care îşi răcorea inima fierbinte. Eliot se apropie de zână şi o întrebă… dar, înainte să spună ceva, graţioasa femeie zise:
— Ah, ce bine că ai ajuns… nu mă mai descurcam singură, cerinţele lumii devin tot mai pretenţioase şi neputinţa mea se simte la marginea universului. Domnul nu poate să le facă pe toate singur şi, de aceea, tu te afli aici.
— Dar ce să fac eu, nu ştiu să fac nimic, nu am nimic aici…. şi vreau să plec…
— Ai tot ce-ti trebuie… o inimă mare cu un izvor nesecat în care nu încape ura oamenilor răi!
Frumoasa fată de împărat dădu din cap şi o urmă pe femeie, care parcă plutea păşind uşor pe pământul verde.
Ajunse la locul de provenienţă a silfidei, un portal magic se deschise spre o altă lume. Fata de împărat se puse în genunchi şi se gândi la tatăl său care se afla acum pe patul de moarte, cuprins de o boală grea: dorul de fiica sa. Silfida îi dădu fetei o scrisoare, era scrisă cu litere de aur şi cu rubine, înfrumuseţată aşa cum numai în basme mai poţi vedea… După ce citi această scrisoare, fata începu să plângă cu lacrimi albastre de safir. Nu ştiu ce scria acolo, dar pot să jur că, în momentul acela, inima de rubin a fetei se sparse în mii de cioburi care erau adunate într-o cupă de crin şi încredinţate tatălui fetei, care prinse puterea de a conduce în continuare regatul… După aceasta, Elion şi frumoasa zână intrară prin portal şi ieşiră în mijlocul Raiului, ea dându-şi seama că acel portal era, de fapt, Poarta Spre Eden.
Nu se mai ştie nimic de fata regelui şi nici de el nu s-a mai spus nimic… ştiu doar că, în urma prinţesei Elion, a rămas un râu provenit de sub culoare, de sub mister şi, mai ales, de sub fiecare parte a inimii prinţesei Edenului.



MOTTO:
Stânci urieşeşti şi cenuşii erau zidite de jur împrejur, una peste alta pân-în ceriuri şi-n mijlocul lor se adâncea o vale, o grădină de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac şi-n mijlocul lacului o insulă, pe care steteau în şiruri lungi stupii unei prisăci mari.
(Mihai Eminescu, Cezara)

Fantezia iernii
Priveşte! În călătoria ei, Crăiasa Iarnă a ajuns şi pe la noi. Zăpada s-a aşternut peste natură ca un colier de perle scumpe la gâtul unei fete ca spuma laptelui şi plăpândă ca un ghiocel care tocmai şi-a început viaţa. Deşi totul pare îngheţat şi fără viaţă, iarna are farmecul ei.
Natura s-a îmbrăcat cu haina cea argintie, iar cerul priveşte cum norii grei cern fulgii de zăpadă care plutesc uşor în drumul spre pământ, dansând hora bucuriei. Pe alei s-a aşternut o plapumă de un alb strălucitor. Doar soarele palid se ascunde fricos printre nori. Căsuţele stau şi ele sub povara gerului, dar sunt fericite, deoarece s-au îmbrăcat în haine noi, iar coşurile lor fumegânde se zăresc din depărtări. Pe ferestrele îngheţate vezi flori desenate de Crăiasa Iarnă. Copacii, de sub haina rece şi îngheţată, colindă aleile parcului. Băncuţele amorţite sunt acoperite de argintul fermecat al iernii. Lacul în care se scăldau păsărelele acum este acoperit de o pojghiţă lucioasă în care se oglindeşte mândra iarnă cu cerul ei de sticlă, iar fulgii îşi privesc graţiosul vals. Peste tot răsună glasurile colindătorilor care vestesc naşterea lui Mesia. Acest anotimp ascunde multe miracole. Totul este împodobit în haine de sărbătoare cu cristale care îţi răpesc privirea în jocul lor zglobiu.
Zăpada de pe alei, fulgii care dansează, soarele temător, băncuţele amorţite, coşurile fumegânde, toate se împletesc şi creează o atmosferă de basm. Iarna a învăluit natura în farmec şi mister, în comori ascunse ce aşteaptă a fi descoperite pentru a bucura sufletele fiecărui locuitor al acestui regat.

Sirena din vis (basm)
Demult, demult, în timpuri străvechi, exista într-un pustiu un izvor răsărit ca prin minune, era singur, doar copacii din jurul lui îi ţineau companie, iar el în fiecare zi spunea aceeaşi poveste şi nimeni nu-i înţelegea glasul. Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte". "Amin!" zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.
Ca prin farmec pieri izvorul şi copacii, şi în locul lor apăru un palat minunat, cu grădini întinse, pline cu flori colorate, deşi soarelui îi plăcea să-şi scalde razele în ele. Dar oare cine locuia în acest palat? Ei bine, locuia un mare împarat, cu soţia şi fiul său, un copil precum mura câmpului şi lumina ochilor împăratului. Cu mult timp în urmă, o vrăjitoare îi blestemă, deoarece ştia că acest copil nu este unul obişnuit. Avea puteri nebănuite, ajungea doar să te privească şi îţi cucerea inima. Dar acel copil crescu cu anii şi deveni un flăcău frumos cum nu se mai văzu. El căuta ceva, dar nici el nu ştia exact ce, iar regatul tatălui său nu-i mai ajungea. Mama sa plângea, deoarece pentru ea tot un copilaş era şi nu dorea să păţească nimic rău, dar nu avea ce face, feciorul trebuia să-şi împlinească destinul. Aşa că, într-o zi se hotărî să plece în lume şi ajunse la o pădure tristă, fără viaţă, şi o-ntrebă:
— Ce-ai păţit de crengile ţi-s plecate, iar animalele ascunse?
— Ei, baiete, multe s-au întâmplat, iar acum suntem sub stăpânirea unei vrăjitoare rele, zise pădurea.
Nu apucă să termine ce avea de zis, că vrăjitoare şi apăru. Avea şerpi în loc de păr, iar pielea zbârcită şi vocea înfricoşătoare, dar tânărul fecior nu se temea de nimic, ci era bucuros c-o are în faţa ochilor, deoarece era chiar vrăjitoarea care l-a blestemat. Făt-Frumos doar se uită la ea şi aceasta începu să tremure, o apucă de mijloc şi o azvârli până la nouri. Pădurea nu mai era tristă, era ca un diamant verde, strălucea de fericire, florile zâmbeau, iar animalele s-au prins într-o horă şi toate îi mulţumeau prinţului.
Totuşi, el nu se simţea mulţumit, voia mai mult. Ajunse într-un port de unde se urcă pe un vapor. Cu acesta va călatori zece zile. În prima noapte, a avut un vis ciudat, vedea o coadă parcă era un delfin, dar totuşi nu era. A doua zi, era foarte neliniştit şi odată cu el şi marea era învolburată, furioasă. Noaptea visă acelaşi lucru, doar că de data aceasta îi văzu faţa, era o fată cu părul de aur, cu ochii mari, privirea adâncă, dar avea acea coadă, oare ce era, o sirenă? A treia zi încercă să se calmeze, spunând că a fost doar un vis, cu toate acestea era şi mai neliniştit şi mai dornic să-şi cunoască visul. Pentru el era ceva minunat, fantastic, dar şi greu de înţeles. În a treia noapte nu dormise, stătea şi privea stelele, care doreau să-i spună ceva, atunci pe cer apăru imaginea ei, o regină a apelor, sirena din vis, şi parcă era de zece ori mai frumoasă. El înţelese că acest lucru căuta, dar nu avea cum să ajungă la el. Era frământat de acest gând, nu ştia ce să facă, cum să facă, voia un sfat, dar familia era departe, doar stelele erau complicele lui. Sirena se ridică din adâncul apei la suprafaţă şi-i vorbi cu vocea ei suavă; prinţul, de cum o văzu, se îndrăgosti de aceasta, iar ea de el. Iubirea lor era aproape imposibilă, dar ei credeau foarte mult în ea, ceea ce le dădea speranţă. Prinţul auzi de o fântână care făcea minuni, o picătură din apa ei îţi îndeplinea orice dorinţă, dar era păzită de şapte balauri înfricoşători. Mulţi fură cei care doriră să ajungă la fântână, dar nu trecură nici de primul balaur.Cu toate acestea prinţul se încumetă să ajungă la acea fântână pentru a-şi împlini iubirea. Ajuns pe uscat, merse, merse şi tot merse timp de o lună, până când ajunse într-un regat de unde află că până la acea fântână mai e vreme doar de trei zile şi este sfătuit să nu meargă pentru că va pieri, dar tânărul este convins de ceea ce vrea şi nimic nu-l poate întoarce din cale. Pe drum, se întâlneşte cu un fluture care încearcă să-l determine să renunţe, dar prinţul nu-l ascultă. Văzând credinţa în iubirea sa, fluturele îi dă o bucăţică din aripa lui şi-i spune:
— Atunci când vei avea nevoie de ceva, această bucăţică se va preschimba în ce-ţi vei dori.
Apoi se întâlneşte cu un porumbel alb ca primul fulg de nea. Acesta îi dă o pană şi-i spune:
S-o foloseşti cum vei crede de cuviinţă.
În faţa lui mai apare o zână cu faţa albă ca spuma laptelui, care îi zice:
— Eu îţi voi fi alături mereu, pentru că tu lupţi pentru ceva nobil, pur, dar să nu-ţi pierzi niciodată speranţa.
Într-un final, ajunge la primul balaur, cel cu trei capete, şi i se adresează:
— Te rog să mă laşi să trec, motivul meu nu sunt avuţiile, ci iubirea, ea este o sirenă şi mă asteaptă să o transform în om ca mine.
— Băiete, îmi pari sincer şi o sa te las să treci, zise balaurul.
Uimit de puterea iubirii, Făt-Frumos trece mai departe, ajungând la balaurul cu patru capete, care îi cere să lupte. Atunci îşi aduce aminte de acea bucăţică din aripa fluturelui şi-şi doreşte să se tranforme într-o sabie de oţel cum nu s-a mai văzut. Îi tăie toate capetele balaurului şi acesta căzu la pământ, aşa făcu şi cu următorii doi. Pe cel de-al cincilea, cu şapte capete, nu-l putu înfrânge cu sabia şi-şi aminteşte de pana porumbelului, nu ştie ce să facă cu aceasta, dar o ţine în mâini, închide ochii şi-şi doreşte mult să înfrângă balaurul. Când le deschide, balaurul este mort, căzut la pământ. La fel procedează şi cu urmatorul. Luptele acestea au durat un an, iar sirena încă îl aştepta cu speranţa în suflet. Ajuns şi la ultimul balaur, cel mai fioros dintre toţi, cu nouă capete, făcu tot posibilul să-l înfrângă, încercă cu sabia, încercă cu pana, dar nimic, balaurul era încă în picioare, iar prinţul istovit. Timp de trei zile o ţinuseră tot aşa, dar, în a patra zi, balaurul îl aruncă pe prinţ într-o prăpastie adâncă, parcă fără fund. Prinţul nu muri, dar era pe jumatate mort; fără speranţă stătu acolo doi ani, timp în care privea cum viaţa i se scurge, mai avea un firicel de viaţa în el şi atunci realiză cum Domnul îl ţinu în viaţă doi ani şi speranţa prinse aripi din nou în sufletul său, mai tare ca niciodată, iar in faţa ochilor îi apăru zâna ca o rază de lună, spunându-i:
— În tot acest timp, regina apelor nu şi-a pierdut speranţa, pe când tu ai făcut-o. Ea crede în tine şi în iubirea voastră. Nu o dezamăgi.
La aceste cuvinte, prinse viaţă şi parcă zbură din prăpastie, îl omorî cu mâinile goale pe balaur ca prin minune. El avea puteri nebănuite, dar trebuia să şi le descopere singur, să creadă că poate orice şi a reuşit. Mulţumind zânei pentru tot, ia apă din fântână şi se întoarce la sirenă, unde aceasta îl aştepta pe malul apei. El îi dă să bea din apa fântânii, iar sirena se transformă într-o fată frumoasă ca luna şi ca stelele de pe cer.
Timp de trei zile şi trei nopţi, oceanul şi pământul vor fi în sărbătoare la nunta celor doi îndrăgostiţi, o nuntă mare, împărătească, de care s-a auzit peste mări şi ţări. Iar cei doi tineri vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, între cele două lumi.


Nălucire…
- poveste din veacul trecut -


Motto
,, De aşa vremi se învredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…”
( Mihai Eminescu)


A fost odată…
Pe la începutul veacului trecut oamenii aveau frică de Dumnezeu. Pe cât le era în putinţă nu se furau şi nu se minţeau între ei. Se raportau toţi la tablele legii care nu te lăsau să aluneci prea mult. Copiii îşi respectau părinţii, bărbaţii aduceau pâinea în casă cu preţul sudorii frunţii, iar femeile făceau copii şi îi îngrijeau cu dragoste.
În vremea aceea sub acelaşi acoperiş trăiau câte patru generaţii. Cei bătrâni deţineau înţelepciunea, cei în floarea vârstei puterea, fetele şi flăcăii, frumuseţea iar cei mici se întreceau în veselie.
Când erau ispitiţi să facă vreo nedreptate bătrânului, văduvei sau orfanului oamenii îşi aminteau că Dumnezeu nu bate cu bota şi atunci gândurile lor negre se risipeau.
Din acele vremuri apuse adun poveşti auzite de la cei dragi şi încerc să vă spun celor care aveţi urechi de auzit o poveste a unui copil orfan. E o poveste adevărată că de n-ar fi nu s-ar povesti.
Orfan de tată, mamă şi bunicii Licuţă a crescut pe la casa unui unchi şi a unei mătuşi. Mai târziu a aflat de la fratele mai mare care era un iscusit povestitor că se trage dintr-o familie nobiliară din Maramureşul istoric. Nu-l impresiona istoria strămoşilor săi. I se părea firesc că unii au fost pretori, alţii consilieri guvernamentali, altul general în armata română, un strămoş luptător în armata lui Garibaldi, iar alţii au luptat în războiul franco-prusac. Lui Licuţă îi plăcea când fratele îi povestea cum se furau caii şi se treceau peste graniţă. De obicei când se termina povestirea despre caii furaţi, amândoi îşi aminteau versurile:
,, - Spune-mi calul când se fură?
- Când e negură şi zgură!”
Atent la tot şi la toate, pruncul creştea în înţelepciune, într-un an cât alţii în trei. De Sângeorz îi auzea pe cei bogaţi cum îşi negociază slugile. Se înţelegeau între ei ca nici unul să nu dea mai mult decât altul. Pentru o slugă erau suficiente două rânduri de schimburi, un rând de haine de sărbătoare, o pereche de bocanci, cioareci şi opinci. Banii se adunau de către stăpân până sluga împlinea majoratul.
Aşa a crescut Licuţă mâncând din mâncarea slugilor, diferită de cea a stăpânilor, primind la începutul anului o traistă ţesută în război în care avea tăbliţă şi condeie pentru şcoală. Deşi era sluga cea mică se scula la cântatul cocoşilor, hrănea animalele, le adăpa, ducea apă în casă şi făcea focul. Ca orice slugă mergea în pădure, aducea lemne, făcea foc şi frigea bob. Lipsit de ocrotirea părinţilor, Licuţă ştia să îşi ascundă frica. Din această pricină era invidiat de alţi copii. Dormind pe prispa casei sau pe câmp, el a observat că noaptea învăluie aceleaşi lucruri ca şi lumina zilei. Fiindcă nimeni nu-l întreba dacă îi este foame sau sete, dacă îi este dor de cineva Licuţă a început să se înstrăineze de oameni fără a se izola de ei. În aşternutul de pe prispa casei îşi amintea de casa părintească. În cele două încăperi ale casei erau trei rânduri de blide pictate. Pe unele erau flori roşii, pe altele cocoşi gata să se înfrunte, iar pe altele pictaţi cuci. Fiecare blid parcă spunea o poveste. În camera frumoasă, pe un suport rotund de lemn atârnau ştergări având la un capăt cusături în cruci.
Pruncul se obişnuia greu în noua sa casă. În absenţa bunicilor îşi prindea mâna stângă cu mâna dreaptă şi îşi cânta:
,, - Piţigaie, gaie,
gaie, piţigaie
ce duci în copaie?
- Un picior de oaie.
- Cine ţi l-a dat?
- Popa din Bârgău,
pentr-un lingalău,
alduiască-l Dumnezeu.”

Aşa creştea Licuţă cu ochii larg deschişi înţelegând că totul pe lume are o noimă. În zilele când nu aveau de lucru acasă se ducea la şcolă ca toţi copiii. Avea în traistă tăbliţa, condeiul şi abecedarul. La şcoală râdea de cei care nu ştiau să scrie, să citească şi să socotească. Împreună cu Ileana se juca de-a şcoala punând întrebări la care răspundeau pe rând râzând în hohote:
,, - Cine-i arândaş la voi?
- Dolfi!
- Cine-i Dolfi?
- Cel strâmb de picioare.”
Iarna, Licuţă scutura câte o creangă plină de zăpadă peste capul Ilenei. Fata se scutura repede şi arunca cu bulgări mari după el. Tot la şcoală s-a împrietenit cu Gheorghe care scria poezii şi cântece religioase. Peste ani Ileana avea să fie învăţătoare iar Gheorghe egumen la mănăstirea Bixad. Astfel trecu un an, trecură doi, trecură cinci…Deprins cu munca din gospodărie tânărul era vesel mereu. Adăpând caii dimineaţa, cânta lângă fântână:
,, - Luncile s-au deşteptat
Foaie verde de bujor…”
În serile de iarnă, când femeile se adunau să lucreze împreună, Licuţă le asculta poveştile. Una povestea că Cel rău i-a furat plăcintele de pe fereastră, alta susţinea că ucigă-l toaca i-a schimbat copilul, iar când nu era crezută arăta degetul crestat al copilului. Pruncul cu pricina avea în loc de cinci degete, şase. Tot de la femei Licuţă a învăţat calendarul săptămânii:
,, LUNI nu e bine să dai din casă
MARŢI nu e bine să torci şi să ţeşi
MIERCURI nu se cuvine să coci
JOI nu e bine să coşi
VINERI să nu dai bani cu jură
SÂMBĂTĂ să nu arunci gunoiul înainte de asfinţitul sorelui
DUMINICĂ să nu lucrezi nimic, că nu se iartă.”
Se amuza teribil Licuţă de mintea cuprinzătoare a oamenilor.
Deşi v-am obosit cu aceste amănunte, cuvântul din poveste înainte mult mai este.
Lipsind sluga cea mare de acasă, Licuţă a fost trimis cu cei patru cai noaptea la păscut. I-a dus departe de sat, le-a pus piedici la picioare şi i-a lăsat să pască. De frică, el s-a băgat sub un ţol cu gând să doarmă. Auzea caii păscând nu departe de el. Mai auzea şi clipocitul apei din pârâu şi cântecul greierilor din iarbă. În lumina lunii pline, scoţându-şi capul de sub ţol, văzu o arătare hidoasă cu o pădure în loc de păr, pierzându-se în nori şi cu un trup deşirat, alb. În bătaia vântului, arătarea hidoasă îşi mişca pletele despletită şi le scutura puternic şi şuiera prin dinţii ei mari ca pietrele de mori. Licuţă era convins că s-a întâlnit cu muma pădurii care zboară prin văzduh şi acum îi veghează somnul. Singurul adăpost sigur era ţolul tras peste cap. Închidea ochii şi încerca să creadă că totul e o nălucire. Ridica puţin ţolul şi nălucirea rânjea în noapte şi şuiera puternic. Cuprins de spaimă, Licuţă a dus două degete la gură şi a şuierat printre dinţi cât a putut. Calul său drag Sultan i-a nechezat şi s-a apropiat de el. Dintr-o privire Sultan a înţeles spaima stăpânului său. Şi-a ridicat piciorul şi cu copita din faţă a lovit frâiele cailor.
- Loveşte-o cu frâiele! spunea Sultan în limbajul ştiut doar de ei doi.
Scăpând de frică Licuţă a luat frâiele şi s-a pornit spre arătarea hidoasă care îşi scutura pletele până la pământ. Când mergea, mergea şi arătarea, când stătea, stătea şi ea. Cu frâiele-n mână şi cu ochii închişi Licuţă a pornit în galop spre nălucire. A lovit cu toată puterea în trupul deşirat al arătării de pe mal. A auzit troznetul lemnului decojit. Arătarea hidoasă era o răchită bătrână, decojită, plină de licurici scânteind în întunericul nopţii. Bucuros că a ieşit victorios în lupta cu urâţenia pământului, Licuţă s-a întins sub răchită şi-a adormit vegheat de strălucirea stelelor din noaptea de sânziene când cerul se deschide pentru cine are ochi de văzut. De aici încolo, lui Licuţă nu i-a mai fost frică de întunericul nopţii. A scăpat pentru totdeauna de frica de întuneric şi odată cu el toţi cei care se trag din neamul lui. Întunericul nu e decât un văl, o mantie sub care adorm oameni, copaci şi flori.
Dragi ascultători din veacul meu, veac al certurilor şi neînţelegerilor dintre oameni, cuvântul din poveste înainte mult mai este.
Crescând în înţelepciune şi putere, tânărul era convins că are lumea întreagă la picioarele lui. Ziua muncea pe câmp şi în gospodărie, iar seara se întâlnea cu feciorii şi mergea pe la casele fetelor de măritat. Ca toţi cei de vârsta lui se simţea tânăr, trăznet, farmec, zeu. Când se simţea singur fluiera sau cânta.
Odată venind cu căruţa încărcată cu fân cânta cât putea de tare:
,, Aseară ţi-am luat cercei,
Tra, la, la, la, la, la, la, la
Şi-acum te văd făr de ei
Tra, la, la, la, la, la, la, la…”
Caii mergeau la pas trăgând din greu pe drumul spre casă. Coborând Dâmbul Obrejnii auzi un scârţâit în partea dreaptă a căruţei. A oprit cai şi a sărit repede. A desprins caii şi-a intrat în spatele căruţei, a auzit o trosnitură şi şi-a simţi gâtul prins între osie şi roata căruţei. I s-a făcut negru înainte ochilor. Durerea cumplită i-a cuprins tot corpul şi gâtlejul îi ardea. În acest întuneric a apărut în faţa sa urâciunea-urâciunilor şi-a întins spre ochii săi ghiarele lui ascuţite. Ochii arătării cumplite ardeau în întuneric, păreau cărbuni aprinşi. Spaima era de neimaginat. Se simţea ca o picătură de apă plutind în izvorul de sub dâmb. I se părea că cineva soarbe apă din unda cristalină a izvorului. El nu mai simţea soarele care dogorea puternic şi colbul fierbinte al drumului. Auzea doar din când în când clipocitul apei. Era convins că totul nu-i decât o nălucire înainte de a fi strămutat în cerul cel luminos care se deschide în noaptea de Sânziene.
Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârâu ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: „ Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte”. „Amin!”zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.

Ca prin farmec pieriră izvorul şi copacii, şi Licuţă asemenea lui Făt-Frumos din poveste se simţi ca trezit dintr-un somn lung. Din depărtare o umbră strălucitoare în lumina soarelui de apus îi făcea semne din cap. Văzu alături un chip care arunca dungi de lumină pe luciul întinderii pustii.
Cu mintea iluminată, Licuţă intui minunea învierii sale. Urmărind strălucirea ce se îndepărta de el, Licuţă îşi făcu cu mâna dreaptă semnul sfintei cruci.
Caii nechezau alături.






Poveste de la castel

MOTTO :
,, De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…”
( Mihai Eminescu)



Turnul castelului mă atrăgea într-un mod misterios. Doream să văd cum trăiesc oamenii la castel. Ai mei îmi spuneau că nici pasărea în zbor nu poate trece peste gardul castelului.
Învăluită în aerul serii m-am strecurat pe lângă trăsura care venea de la Budapesta, încărcată cu daruri pentru Măria Sa.
Invizibilă oamenilor de la castel, m-am rezemat de un castan bătrân, plin de flori mari, albe. Am început să număr castanii înfloriţi: unu, doi, trei ………… doisprezece. Era un cerc, un cadran solar din copaci cu trunchiuri groase. Eram acul ceasornicului. Mi-am luat eşarfa verde de la gât şi m-am legat la ochi, stând în mijlocul cercului. Am alergat apoi de la un copac la altul strigând nume dragi mie:
Ramona!
Irina!
Alexandra!
Anca!
Roxana!
Voicu!
Aramisia!
Carla!
David!
Flavia!
Angel!
Ecoul repeta fiecare nume. Nu mai eram singură. Strigă-mă şi pe mine a spus un glas cunoscut. Am fugit spre copacul de unde venea glasul. După clopul maramureşean şi chimirul vechi purtând urme ale străbunilor mei, l-am recunoscut pe Andrei. Am vrut să îl leg la ochi ca să continuăm jocul, însă Andrei a aruncat eşarfa în sus. Ridicându-mi ochii, am zărit luna nouă strălucind peste copaci. Cu o voce scăzută am început să murmur:
,,Crai nou,crai nou, crai nou
La noi bine-ai venit!”
-Alege acum culoarea! A strigat Andrei arătându-mi săgeţile argintii şi verzui de pe iarba plină de rouă. Am ales săgeata argintie, iar Andrei pe cea verde. Din acest moment drumurile noastre se despărţeau. M-am oprit pentru o clipă şi m-am uitat după cel care intra în umbra deasă. Am şoptit în adâncul inimii:
,,Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea,
Prin inimă neagră de codru trecea…….”
Săgeata m-a condus până la intrarea din spate a castelului. Tremuram de teamă. Credeam că uşile castelului sunt zăvorâte. M-am înşelat. Am împins uşor uşa şi am intrat în locul atât de tânjit de mine. Se auzeau paşi de femeie bătrână. Ştiam că în castel sunt mulţi oameni.
- Intră, Mora! A spus Floarea, femeia de încredere de la curte. Mă gândeam că mă va întreba ce caut noaptea la castel, de unde vin, ce planuri am. Cu o minte ageră şi cu mâini îndemânatice, Floarea mi-a ghicit gândurile.
- Ai venit aici ca să te afli în treabă. Doreşti să urci în turn şi să priveşti lumea de sus. În turn urcă numai cei ce pot intra pe uşa cea îngustă.
Din nou eram copleşită de gânduri. Floarea mi-a întins o cană cu lapte şi o bucată de mălai. Era cina oamenilor săraci. Credeam că cei de la castel se răsfaţă la masă. Am băut laptele care mirosea a iarbă şi a flori de primăvară şi am mâncat cu mare poftă bucata de mălai proaspăt coaptă. M-am culcat pe o saltea umplută cu paie de ovăz şi am adormit cu gândul la Andrei. Era prima noapte într-un loc plin de mistere. Visul din acea noapte a fost fantastic. Mi-aş fi dorit să fiu pictor ca să îl pot reda. Am închis ochii străduindu-mă să nu uit imaginile din vis. Se făcea că razele soarelui îmbrăţişau luna. Îmbrăţişarea aştrilor era învăluită de un nor luminos. Starea mea era de fericire.
Abia se crăpase se ziuă şi Floarea umbla zorită de la o cămară la alta. Credeam că voi lenevi până târziu, dar nu a fot aşa. Poruncile care veneau de la Floarea erau grabnice : aţâţă focul , mătură în casă, curăţă cartofii, alege fasolea, întinde rufele, şterge colbul, împachetează, despachetează...
Gândurile mele s-au schimbat pe neaşteptate. Doream să ies din acest labirint cât mai repede. Nu mai eram interesată nici de stăpânii locului, nici de priveliştea care se vede din turn. Lucram din zori până noaptea târziu pentru nişte oameni pe care nu-i vedeam, nu-i cunoşteam. Dimineaţa le scuturam aşternutul, le puneam masa, le găteam multe feluri de mâncare, le sortam corespondenţa. Urmele lor erau pretutindeni dar feţele îmi erau necunoscute. De ce se ascund oamenii care locuiesc la castel? mă întrebam din când în când. Frica mă cuprindea de câte ori intram în biroul stăpânului meu necunoscut. Pe biroul său din lemn de stejar erau călimări cu cerneală, tampoane cu sugativă, creioane cu vârf foarte subţire, ştampile, etichete, dosare cu şine, pioneze, ace cu gămălie, adrese cu nume străine greu de citit şi de pronunţat, perforatoare cu găuri mari, hârtie indigo, mape de plicuri de diferite culori. Masa biroului era acoperită cu o învelitoare din postav verde de culoarea mucegaiului, pe pereţii camerei erau tablouri înfăţişând scene de vânătoare. De-a lungul încăperii erau dulapuri pline cu cărţi scrise în limba maghiară, germană, poloneză şi rusă. Multe dintre cărţi erau legate în piele de căprioară, altele aveau coperţi tari şi titluri scrise în relief. Mai erau înşirate pe rafturi atlase geografice, albume, volume minuscule cu versuri ale poeţilor din ţările nordice, Psaltirea, BIBLIA DE LA IERUSALIM, cărţi de joc. Pe masă era întotdeauna o tabacheră mare, plină de trabucuri.
Păcatul curiozităţii mă îndemna să răsfoiesc zilnic aceste comori ale omenirii. În apropierea cărţilor din bibliotecă, am constatat cu uimire câte lucruri am de învăţat. Mi-am propus să deprind limbile semenilor mei pentru a-i putea cunoaşte cât mai bine. Ferită de ochii lumii, am silabisit o carte care descria aventurile unui cavaler care se bătea cu morile de vânt. O altă carte vorbea despre un rege care mergea la vânătoare cu prietenul său, Enkidu.
Unele cărţi erau uitate pe vecie în raft. Altele aveau multe pagini lipite. Îmi era milă de aceste cărţi. Îmi era teamă să le dezlipesc, ca nu cumva stăpânii cei necunoscuţi să îmi descopere patima ascunsă. Mă uitam cu milă la ,,cărţile închisele de pe raft”.
Tolănită pe o blană de urs, răsfoiam atlase geografice, enciclopedii, albume de pictură. Aici m-a găsit bătrânul chior de un ochi si şchiop de un picior, cu o cârjă lucie de atâta purtat. S-a aşezat într-un jilţ şi a început să îmi spună o poveste: ,,A fost o dată un împărat mare şi puternic…., era aşa ca Văsălie a lui Baltai. Împăratul acela avea o fată frumoasă căreia nu îi plăcea spuma laptelui…”.
Povestea m-a adormit repede. La uşa băii, moşneagul lăsase două căldări pline cu lapte. Floarea mi-a spus că e lapte de măgăriţă în care baroneasa îşi face baia. Pereţii băii erau placaţi cu marmură albă cu vinişoare gălbui, iar între plăci era foiţă de aur prinsă-n chihlimbar din loc în loc. De-a lungul căzii era oglindă veneţiană. Pe două poliţe erau borcănaşe cu alifii de tot felul şi sticluţe cu parfumuri.
Împinsă de ispită m-am dat cu parfum pe după lobul urechii şi la încheietura mâinii. În ziua aceea Floarea nu m-a mai primit la bucătărie. M-a trimis să fac focul în câteva camere. Ştiam să aşez surcele în formă de stea pentru a aprinde focul cât mai repede. Tot aţâţând focul în camere, am ajuns într-o odaie unde am găsit un glob pământesc. Cred că l-am rotit de trei sute şaizeci şi cinci de ori încercând să înţeleg că pământul e rotund şi se roteşte în jurul axei sale şi în jurul soarelui. Rotind globul m-am pierdut prin deşert. Neavând repere de orientare m-a cuprins frica. M-am retras apoi spre tropice şi m-am pierdut în pădurea tropicală. M-am căţărat pe liane şi am sărit dintr-un copac în altul. Obosită, am adormit sub un copac uriaş.
Zgomotul unei trăsuri m-a deşteptat din somn. Am deschis sertar după sertar. Am găsit un bloc de desen şi multe creioane din ceramică. Doream să îmi las amprenta în această odaie. Pe o foaie mare de bloc, am imaginat un desen din linii curbe. Jos am scris cu creioane colorate ghemul deşirat. Apoi m-am semnat artistic, folosind toate culorile. Am şters apoi de praf microscopul de pe etajeră cu mare grijă. Apoi am pus la microscop o aripă de muscă pe care am văzut-o în detaliu .
Trăsura adusese la castel noi musafiri. Floarea ajutată de Veronica a pregătit multe bunătăţi: ficat de gâscă prăjit, iepure umplut cu mere, friptură de mistreţ, sărmăluţe cu şuncă afumată. Mirosurile îmi lăsau gura apă. Cu o zi înainte, am ajutat la pregătirea cozonacilor. Am frământat singură aluatul până ce au curs broboade de sudoare de pe frunte. Atunci aluatul s-a desprins de pe mâini şi l-am pus la dospit. Oare s-au copt bine primii mei cozonaci frământaţi cu atâta sârg? M-am retras într-un târziu în cămăruţa mea. Munca mi-a fost răsplătită. Pe o farfurie ovală din porţelan am găsit multe bunătăţi. Într-un pahar de cristal, Floarea mi-a pus şi vin de Tokai. Aici în singurătate, mi-am dat seama că bătrânul cel chior cunoaşte toate secretele de la curte, din parc, de la seră, de la criptă. Doream să îl întâlnesc.
În zorii zilei am ieşit din castel pe uşile din faţă şi m-am oprit pe terasă. La câţiva paşi de terasă era un copac imens, încărcat de flori portocalii. Crezând că nimeni nu mă vede, am rupt o creangă înflorită. Potirul florilor era plin de rouă. La bază petalele erau de culoare verde deschis, pe la mijloc erau gălbui şi se terminau cu portocaliu. Fiecare floare avea o mulţime de stamine, iar în mijloc un pistil uriaş galben. Împodobită cu floarea de magnolie, m-am strecurat pe o alee pietruită. Am ajuns pe malul unei ape. Între tufe mari, am zărit o construcţie din piatră. Am coborât câteva scări de pământ şi am intrat în mijlocul construcţiei din piatră sură.
La intrare era un clopoţel. Eram într-o capelă pe malul apei. Pe un perete era o statuie cioplită în piatră a Maicii Preacurate cu pruncul Isus în braţe. Pruncul se uita în jos spre lume. Mă vedea şi pe mine. Printr-o nişă laterală, a pătruns o rază de soare luminând faţa Fecioarei şi a Pruncului. Răceala pietrei a dispărut. Totul era poleit în aur. Îngenunchiată în faţa altarului am spus o litanie: ,,Sfântă Fecioară, roagă-te pentru mine.
Fecioară Maria, arată-mi drumul în viaţă.
Marie, fiică a Fiului tău, ocroteşte-mă.
Înger al celui de-al treilea , roagă-te pentru noi”
Raza de soare a dispărut şi am rămas împietrită în mijlocul capelei. Îmi imaginam că sunt un pictor şi pe o icoană poleită cu foiţă de aur o pictez pe Fecioara Maria într-o mantie vişinie. Pe poala mantiei doream să scriu în limba ebraică: Umilinţă, Simplitate, Dragoste. Am lăsat creanga înflorită la picioarele Prea Curatei Maria şi am ieşi pe scările care duceau în partea cealaltă a capelei. Cărarea m-a condus spre sera de flori. Simţeam că Providenţa îmi vorbeşte prin frumuseţe. Cunoşteam doar câteva din plantele existente în seră: ficuşi, leandri, lămâi, trandafiri japonezi, camelii. Prin ţevi lungi de cupru se asigura o căldură uniformă. Margareta se oprea la fiecare floare şi îi vorbea.
Trăiam cu impresia că lumea de la castel mă cunoaşte, că îmi ştie lumea din care vin, însă păstrează toţi o anumită discreţie pentru a-mi proteja sensibilitatea. Speram să îl întâlnesc singur, pe moşul cel chior şi şchiop, care îmi şoptise că praful şi pulberea se vor alege de toată bogăţia castelului.
Se lăsase seara şi răsărise pe cer o lună nouă: ,,Crai nou, crai nou, crai nou la noi bine ai venit” – am murmurat crezând că nu mă aude nimeni.
- Săgeţile! Urmează-le! m-a îndemnat glasul bătrânului chior şi şchiop.
Urmând săgeata argintie, am trecut pe lângă mălinul alb, pe lângă bradul retezat de vârf şi am ajuns la masa şi laviţa de piatră din fundul grădinii. Acolo mă aştepta Andrei. Un timp am rămas amândoi tăcuţi.
- Mora, tu stai pe gânduri?
- Nu, Andrei, eu stau pe tocuri. Crezând că suntem singuri pe planetă, am început să râdem în hohote.
- Andrei, noi suntem la masa Măriei Sale şi nu avem nimic pe ea!
- Avem de tăte! A cântat Andrei scoţând din chimirul vechi câteva cuburi de zahăr brun. Am rupt o frunză palmată plină de rouă şi am aşezat zahărul cubic. Atrasă de râsul nostru a apărut o ţigancă cu un coş plin de frunze, flori şi rădăcini de tot felul. Coşul ţigăncii avea ierburi de leac: tătăneasă, frunze de călupăr, mărul-lupului, urzică moartă, lemn câinesc, păducel, mlădiţe de arţar şi alte multe frunze necunoscute nouă. Ţiganca le-a aşezat pe masă şi a început să ne spună care vindecă guta, care sunt pentru descântece, care te ajută să îţi visezi ursitul.
- Ţiganco, tu te hrăneşti cu buruieni? a întrebat-o molcom Andrei.
- Frumosule, eu mă hrănesc cu iluzii şi cu iarba dracului.
Dintr-un buzunar ascuns al rochiei largi, ţiganca a scos o foiţă şi dintr-un săculeţ a luat tutun fin tăiat şi şi-a răsucit o ţigară. Licuţa care şedea sub bradul retezat a luat cremenea şi amnarul şi a scos o scânteie. Ţiganca a sorbit scânteia, aprinzându-şi ţigara. Prinzându-mi mâna, s-a uitat în palma mea şi mi-a spus ca voi reveni la castel într-o noapte cu lună nouă şi voi dansa sub copacul din faţa terasei până la ivirea zorilor. Mi-a mai spus că voi fi îmbrăcată într-o rochie lungă albă din dantelă, cu trandafiri în jurul taliei şi că voi purta la balul ţigănesc o eşarfă enormă galbenă. În noaptea aceea, mă voi îndrăgosti de un tânăr cu nume de rege biblic. Lui Andrei i se făcuse teamă şi mă cotea într-una să plecăm. Nimic nu îi scăpa ţigăncii. Mi-a lăsat palma şi uitându-se în ochii lui Andrei i-a spus că şi el va reveni la castel în ziua de opt septembrie 2014 şi va citi un eseu în faţa celor adunaţi, în faţa terasei.
- Vocaţia mea nu e scrisul, ţiganco!
- Vei întâlni calul nărăvaş şi îl vei domestici.
Luna s-a ascuns sub un nor, iar ţiganca şi-a strâns ierburile şi a plecat. Au dispărut şi săgeţile. O bufniţă cu vaiet lugubru a trecut pe lângă noi.
Am rătăcit multă vreme până să ajungem la copacul cu douăsprezece crăci. N-am rezistat ispitei de a urca în acest copac care amintea de lunile anului. Copacul ne adăpostea cu generozitate. Doream să reîncep jocul. Strigam din nou copiii. Bufniţa a trecut din nou pe lângă noi.
Ne-am continuat drumul în răcoarea nopţii. Am ajuns lângă clădirea din care nu răzbătea respiraţie omenească. Andrei a găsit o strungă în gard. Ne-am aplecat cât am putut şi ne-am strecurat prin gardul de spini ieşind la Amota.
Andrei s-a dus să caute calul nărăvaş pe Sultan, iar eu mi-am continuat drumul, pe tocuri.



Pomi, 27 decembrie 2014

Mora

Noi avem castel frumos...




Motto: „ În adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui.”(Mihai Eminescu- „Sărmanul Dionis”)



Noua Crăiasă



Era o seară mirifică de decembrie. Sub felinarul străzii, fulgii pufoşi ca nişte fluturaşi gingaşi de gheaţă valsau lent, iar copiii bucuroşi de prima ninsoare se grăbeau să îi prindă din zbor. O plapumă albă şi groasă acoperise străzile, maşinile şi copacii.
Uşor, ies afară cu paşi timizi şi mici, gândindu-mă la acel peisaj. Văd o mulţime de copii ce se bat cu bulgări, veseli că Dumnezeu a întins o mână, umplându-le inima de bucuria gândului că a venit iarna. Merg uşor către capătul străzii şi deodată aud un sunet divin de orgă, o muzică care îmi copleşeşte sufletul. Mă întorc simţind o prezenţă şi văd o stea care strălucea, îndemnându-mă să o urmez. Mă aventurez către steaua ce îmi alina sufletul şi văd o zână, o femeie cu chip ce îi părea ţesut cu fulgi de mătase albi precum crinii, roz ca trandafirii, cu ochi strălucitori şi cu bucle argintii care i se răsfrângeau pe umeri.
Cine eşti ? Şi ce vrei de la mine ?
A râs cristalin şi m-a privit în ochi, după care mi-a spus :
- Nu ştii ? Tu eşti Aleasa, trebuie să vii cu mine pe tărâmul meu, sunt Crăiasa Zăpezii, iar tu vei fi următoarea după ce eu mă voi transforma din nou într-o stea şi te voi veghea de pe cer.
Am acceptat, curioasă să văd ce va urma. Un sunet metalic s-a pierdut în depărtare. M-am uitat în jos şi am văzut că eram încălţată cu o pereche de pantofi din argint, purtam o rochie din satin, o pelerină albă, din blană, iar părul îmi cădea în bucle grela până la talie. Uau ! Era real !
M-am urcat în caleaşcă alături de Crăiasă şi ne-am ridicat uşor spre cer, câteva momente mai târziu fiind în lumea ei. Tabloul naturii, îngheţat, deşertic, al unei lumi cuprinse de tenebrele gheţii, dar de o frumuseţe nemaiîntâlnită, se contura într-o măreţie statică… o natură de vis, ireală, cuprinsă de farmec şi magie. Luna strălucea superb pe cerul senin, iar razele ei argintii făceau ca fulgii să ofere un minunat balet. Stelele păreau îngheţate iar zăpada era asemenea unui lan de diamante care străluceau în puternica lumină a lunii. Totul iradia de o luminozitate rece, impresională. Copacii de marmură, imenşi, străjuiau aleea pietruită ce ducea la castel. Priveam înmărmurită frumuseţea naturii. In aer plutea o muzică o muzică dulce, care curgea mai delicat si mai frumos decât curg pe iarbă petalele unor trandafiri bătuţi lin de vântul rece sau decât roua nopţii pe apele nemişcate, într-o tăcere strălucitoare. Parcă timpul s-a oprit în loc.
Am simţit pe umăr o atingere rece şi m-am întors. Cu lacrimi în ochi, dar cu un zâmbet calm pe buze, Crăiasa mi-a spus că eram deja pregătită să îi iau locul. Mi-a pus coroana pe cap, apoi a dispărut, zâmbindu-mi uşor. Am privit spre cerul îngheţat, iar în acel moment am văzut cum o stea nouă stea lua fiinţă pe bolta nesfârşită. Am înţeles că era ea, am râs timid şi cristalin, apoi m-am îndreptat spre zidurile de granit întunecate ale castelului. Deschizând uşa veche a castelului, suflarea rece şi dulce a vântului a intrat o dată cu mine. Bubuitura făcută de închiderea imensei uşi s-a pierdut greu în depărtare.
Era un tablou greu de imaginat, o expresie perfectă a unui timp lipsit de orice legătură cu umanul.



















Vorbe de aur, litere de aur



Era o vreme când încă mai trăiau împăraţii, împărătesele, prinţii şi prinţesele. Era o lume calmă, liniştită, plină de farmec, fără nimic ieşit din comun.
Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atunci în răcoarele şi limpedele pârâu ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo, Domnul bău apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile lui făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sfântul Petrea : “Fă ca acest izvor să fie ce a fost mai înainte.” „Amin!” zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtă înspre mare, fără a mai privi înapoi.
Ca prin farmec, pieri izvorul şi copacii şi întreaga natură s-a schimbat.
În mijlocul unei poieniţe se juca un iepuraş… ciudat… parcă m-am trezit dintr-un somn adânc. Eram întinsă în iarba plină de roua, mângâindu-l uşor pe cap. Poieniţa era înconjurată de o lumină albă, dată de razele fierbinţi ale soarelui care îmi gâdilau faţa. În iarba umedă erau presărate flori gingaşe, ca o explozie d miliarde de luminiţe colorate. Copacii care înconjurau poieniţa păreau că prind viaţă, frunzele foşneau în bătaia lină a vântului. Uitându-mă în jur am văzut brusc un loc mai luminat. M-am ridicat din iarbă, m-am descălţat de pantofi şi am alergat într-acolo. Vântul se juca delicat cu părul meu. Am rămas uimită de minunăţiile naturii. O cascadă curgea parcă din nori, formând un lac imens pe suprafaţa căruia pluteau delicat nuferi albi. Am atins apa rece şi cristalină a cascadei, apoi m-am întors, simţind că ceva sau cineva are privirea aţintită asupra mea. Am văzut un cal alb, cu o coamă argintie, cu o mică stea strălucitoare în frunte. Petale multicolore, parfumate de trandafiri îl înconjurau. M-am oprit, iar el a venit spre mine, plecând capul. Am înţeles că vroia să-l mângâi, aşa că am făcut-o.
În acel moment, mi-a zâmbit şi am observat cum îi cresc două aripi mari, ca ale unui înger. Cum putea să se întâmple aşa ceva? S-a aşezat şi m-am urcat în spatele lui, apoi a zburat deasupra lacului, a cascadei, a norilor pufoşi. Ne înălţam din ce în ce mai sus, până când …
… până când, din senin, am văzut doua porţi imense de cristal deasupra unui nor de argint. Mă gândeam că nu pot fi Porţile Raiului, fiindcă nu am murit ? sau poate că erau Porţile Raiului … calul s-a oprit, am coborât şi l-am privit nedumerită. Am văzut cum îi dispar uşor-uşor aripile, cum se transformă, cum capătă din ce în ce mai mult înfăţişare omenească. Mi-a zâmbit, după care mi-a zis:
Urmează-mă!
Fără cuvinte, am făcut ceea ce mi-a spus. Porţile de cristal s-au deschis fără sunet şi am urmat acel înger. Am pătruns într-un loc de vis, greu de imaginat sau descris cât de bine în cuvinte. Petale de trandafiri pluteau peste tot, iarba era plină de rouă, iepuraşi, căprioare şi cai albi se jucau în jurul nostru, iar în aer era o muzică suavă, lină, ce te îndemna să uiţi de toate grijile şi supărările. Nu aveai cum să nu te simţi plin de bucurie şi fericire în acel loc. Cu îngerul în faţa mea, mergea pe un drum şerpuit, străjuit de copaci înalţi şi albi. Ajunşi la capăt, am observat că şi aici curgea o cascadă la fel ca cea de pe pământ. Poate că tocmai de aici izvora. Lângă cascada cristalină era un tron înalt, tot din cristal, pe care stătea un om cu haine albe şi cu faţa strălucind ca lumina soarelui, iar lângă El, stând pe o scară a tronului, ale cărui haine nu străluceau la fel de tare, ţinând în mână două chei de aur, una mai mare, alta puţin mai mică. Erau Dumnezeu şi sfântul Petru. În spatele tronului am văzut două porţi de cristal, pe jumătatea primelor două, iar în spate străluceau soarele şi luna şi toate stelele, ca nişte lacrimi transformate în perle. Era uimitor; parcă auzind întrebarea ce mă măcina:
- Da! Nu te înşeli deloc. Eşti cu adevărat în Rai, chiar dacă sufletul nu te-a părăsit. Îngerul păzitor pe care ţi l-am oferit atunci când te-ai botezat, a vrut să îţi arate Raiul, să îţi arate ceea ce te va aştepta, dacă vei trăi în continuare în pace cu toată lumea, cunoscând adevărul şi toate lucrurile bune. Sunt sigur că atunci când îţi va veni vremea, vei fi şi tu aici, printre ceilalţi îngeri. Dar fiindcă ştiu că îţi doreşti sau că îţi vei dori ca după moarte să rămâi totuşi alături de toţi cei pe care i-ai cunoscut de-a lungul vieţii tale, te-am ales pe tine să vii şi să vezi toate minunăţiile Raiului şi să îi faci şi pe ei să înţeleagă ce îi va aştepta. Şi, ca să-ţi răspund la următoarea întrebare, nu a fost doar un vis, ci a fost pură realitate.
Am rămas uimită la auzul acelor cuvinte rostite de Dumnezeu şi am fost şi mai uimită când am văzut că îngerul meu se transformă din nou într-un cal înaripat şi cum zburăm din nou deasupra norilor, a cascadei, a lacului, a poieniţei şi a pădurii cu o viteză uimitoare.
M-am trezit în aceeaşi banală normalitate, în camera mea. M-am ridicat din pat cu gândul la cele ce s-au întâmplat, şi atenţia mi-a fost atrasă de o foaie de hârtie de pe biroul meu pe care stătea scris cu litere de aur, parcă foarte familiare: ‘ Nu a fost doar un vis, ci pură realitate!’’ Parcă îmi aminteam acele cuvinte…




Motto: „Dupa bucurie nemasurata vine neaparat intristarea. Bucuria face sangele sa fiarba, si aceasta produce o simtire neplacuta si dureroasa care trebuie sa nasca intristarea. Cine-i accesibil de patimi puternice, stie ca-n mijlocul bucuriei mari se amesteca un fel de rea-dispunere. Acelasi lucru se intampla la toate pasiunile vehemente.Leacul: moderatia- cine poate.”

Noul Moş Crăcin


Din cerul îmbrăcat în zale plumburii au început să cadă lin, gingaşi, topindu-se când ating nasurile cârne ale copiilor ce trag greu săniuţe de lemn. Primii fulgi de nea încarcă văzduhul rece ca o floare de gheaţă infinită, găsitădimineaţa pe fereastra impresionată de iarnă.
Mă plimb pe o cărare străjuită de troienele imense din parcul care altădată era verde şi plin de păsări minunate cântând un vals nesfârşit. Acum, copii cu feţe rumene rotesc bulgări imenşi de omăt, dând viaţă unui om de zăpadă cu o singură mâna,dintr+o ramură uscată şi cu nasul portocaliu de morcov.
Această privelişte minunată îmi aminteşte de o întâmpşare din copilărie, cu miros de cozonaci vanilaţi şi şorici proaspăt pârlit cu paie aurii de grâu. Atunci când plecam în cete cu colindele încă de când se lăsa seara şi ajungeam acasă în toiul nopţii cu mulţumirea că am adus bucurie în inimile părinţilor şi bunicilor noştri, prin vestirea sărbătorilor de iarnă şi urări de bine.
Era în preajma Crăciunului şi toţi vecinii se pregăteau temeinic pentru întâmpinarea lui Iisus în casele lor. Eu împodobeam bradul de la marginea potecii cu instalaţii multicolore dansând în ritmul colindelor divine.
Din vârful bradului priveam casele îmbrăcate ăn straiele albe, oferite de îngeri pregătind naşterea Domnului. Deodată, am avut impresia că văd sania lui Moş Crăciun alunecând pe cerul ca un lac îngheţat. Iniţial am crezut că este doar o vedenie provocată de nerăbdarea arzând în mine, apoi, o nouă apariţie a săniuţei mi-a confirmat că ea este reală.
De această dată, renii s-au oprit voioţi lângă mine şi au început să vorbească, completându-se unul pe celălalt:
- Hei! Crezi că el este?
- Nu ştiu!
- Posibil!
- Apropo! Voi înţelegeţi ce spune Moşul?
- Nu pre!
- Nici decum!
- Deloc!
- În fine!
- Hai să-l luăm pe el!
- Sigur!
- Bine!
- Perfect!
Unul dintre reni lovi bradul cu coarnele şi am căzut în sania cu fotoliu mare şi moale de culoare roşie. Renii au început să alerge cu o viteză uimitoare, iar atunci când m-am uitat peste peretele săniuţei,am realizat că toată lumea încremenise, inclusiv timpul. Ceasurile din centrele marilor oraşe refuzau să mai permită trecerea timpului.
Până am apucat să-mi trag răsuflarea, am ajuns deasupra căsuţei lui Moş Crăciun. Sute de spiriduşi se agitau prin preajmă prgătind pachete mari cu căte un cadou pentru fiecare copil din lume. Unul dintre ei făcu un semn renilor şi strigă:
- Grăbiţi-vă! Moşul vă aşteaptă.
Renii au coborât lăsând săniuţa în faţa casei cu hornul fumegând. Un spiriduş scund şi subţire îmbrăcat în hăinuţe verzi şi cu părul roşu m-a condus într-o camera scundă şi calda cu un şemineu înfocat în faţa căruia se afla un fotoliu mare, alături de care dormea un brad imens împodobit aşa cum nu mai văzusem niciodată în viţă.
Deodată, fotliul s-a întors şi l-am văzut pe el stând aşezat. Era exact aşa cum se spune: mare, îmbrăcat în roşu, cu barba ninsă de iernile grele din Laponia atârnându-i peste pântecele gras. Era însuşi Moş Crăciun. El a râs cu putere spunând:
- Hei! Este chiar Rareş!
- De ce m-ai adus aici, Moşule?
- Ei bine, nu cu mult timp în urmă, am aflat că a venit momentul să mă retrag, pentru că sunt prea bătrân să mai călătoresc în jurul pământului.
- Şi cu ce te pot ajuta eu?
- Ei bine, în ultima vreme te-am supravegheat atent şi am hotărât că tu trebuie să îmi iei locul şi să devii noul Moş Crăciun.
- Dar cum aş putea face asta?
Atunci, Mosul a căutat ceva printr cadourile de sub brad şi a scos la iveală sacul său cu care cară darurile, dar, care acum părea gol. A băgat mâna în el şi a scos o cheie mare de aur spunând:
- Iată! Aceasta este cheia seifului în care sunt depozitate toate cadourile. El este deschis doar în noaptea de Crăciun. Toată magia şi puterea mea stau în această cheie. Anul acesta, tu vei deschide seiful.
- A-a-acum? am întrebat bâlbâindu-mă.
- Da!
Moş Crăciun m-a condus pe balconul căsuţei, unde se vedea mulţimea de spiriduşi aşteptând apariţia noastră. Când am ieşit afară, toata lumea a început să aplaude. Moşul a luat cuvântul:
- Din această seară, vă aştept la căsuţa mea de vacanţă,în vizită. Dar, nu va las singuri: noul Moş Crăciun se află chiar lângă mine nerăbdător să se apuce de treabă.
În acel moment, balconul s-a lăsat încet la pământ. Moşul mi-a făcut semn să îl urmez până la seif, unde s-a întors către mulţime arătând cheia. Apoi, privindu-mă serios zise:
- De acum ete datoria ta să aduci bucurie în inimile copiilor, în fiecare Crăciun. Sunt cinvins că te vei descurca de minune.
Anm introdus cheia în încuietoarea seifului şi chiar când mp pregăteam să o răsucesc, Moşul m atinse pe umăr.
- Numai dacă vie crede se va deschide! Crezi?
- Cred!
Atunci, cheia s-a răsucit singură şi uşa seifului s-a deschis, din el năvălind un val de magie. În acel moment, Mosul a devenit un bătrânel simplu, iar eu am căpătat înfăţişarea sa.
De atunci, în fiecare an, aduc bucurie în sufletele copiilor ca cei care deja au terminat omul de zăpadă pe care il privesc.


-SFÂRŞIT-











Tărâmul apelor


Afost odată ca niciodată, pe vremea când oamenii îţi puteau vedea ceafa, deşi încă nu cunoşteau oglinda, a fost un imperiu mare şi bogat, unde oamenii trăiau ferciţi. Aici domnea un împărat vesel căruia îi plăceau foarte mult ornamentele cu apă curgătoare. Îi plăceau atât de tare încât îşi făcuse o grădină împodobită cu astfel de decoraţiuni. Ea era vestită chiar peste şapte mări şi şapte ţări, iar toţi împăraţii veneau până şi de la capătul lumii să vadă această minunăţie.
Dar unii nu îl vizitau pentru grădină, ci pentru ceva mai de mirat. Împăratul avea un fiu atât de frumos, că până şi mândrul Soare era eclipsat de prezenţa sa.
Însă, într-o vreme când până şi ultimul om se bucura de bogăţia pământului, în palat a sosi o regină dintr-un tărâm alăturat, sub pretextul că a auzit despre împărat că este văduv şi ar dori să se mărite cu el.
Acesta s-a bucurat foarte tare de frumuseţea ei şi a acceptat cererea în căsătorie , dacă aceasta nu îi va afecta fiul.
La palat începuseră pregătirile pentru nuntă. Mâncăruri alese erau gătite de şaptezeci şi şapte de bucătari din şaptezeci şi şapte de colţuri ale lumii. Cei mai pricepuţi lăutari se apucaseră de compus melodii noi pe care nimeni să nu le fi mai auzit vreodată la o nuntă.
Feciorul împăratului privea în apa limpede a unei fântâni din grădină. În acest timp, a avut o viziune. În apă a apărut mama sa spunându-i să plece de grabă în tărâmul apelorsă ia un ulcior de apă din râul fermecat, deoarece, rgina doreşte să se căsătorească ,cu tatăl său, doar pentru a-i putea seca fântânile cu o vrajă ce nu poate fi ruptă decât dacă o stropeşte pe vrăjitoare cu acea apă fermecată.
Mama sa îi mai spuse implorând:
- Să nu spui nimănui nimic, că dacă află, vrăjitoarea te va da de mâncare balaurilor.
Făt-Viteaz, căci aşa îl chema pe fiul împăratului, s-a pregătit în secret, hrănindu-şi calul cu cele mai bune grăunşe şi îngrijindu-şi toate armele pe care ştia să le mânuiască.
În ziua nunţii, el a luat binecuvântare de la tatăl său, spunându-i că se duce în lume să-şi caute iubirea.
Mergând pe drum, băiatul începuse să cânte din nai că toate făpturile începuseră să danseze în jurul lui făcând drumul să-i pară mult mai uşor.
La un moment dat, pe marginea drumului, apăru un moşneag slab care abia mai mergea. Acesta ridică privirea şi zise:
- Încotro mergi Făt-Viteaz?
- Iaca uncheaşule, mă duc pe tărâmul apelor.
- Dar multa îndrăzneală mai ai! Tărâmul este păzit de străji grozave.
- Eu nu am întâlnit niciuna!
Atunci, moşneagul se dădu de trei ori peste cap şi deveni un balaur magnific, având trei capete şi aruncând flăcări pe nas. La vederea unei asemenea grozăvii, Făt-Viteaz a scos paloşul şi s-a năpustit asupra balaurului. S-au luptat cu forţă şi voinţă trei zile, iar ăn cea de a treia noapte, balaurul a strigat:
- Hai să ne oprim ca şi tu ai obosit şi eu. Mai bine să ne luăm la trântă să vedem care este mai iscusit.
- Şi unde nu mi-l luă atunci balaurul pe fecior şi-l trânti de pământ de se afundă până la genunchi. Şi când a văzut fătul că balaurul anu mai poate, l-a strâns de i-au pârâit oasele şi l-a afundat în pământpână la gât, apoi, luând paloşul, i-a retezat toate cele trei capete dintr+o lovitură.
După aceasta, flăcăul a încălecat şi a pornit la drum. Şi cum mergea el aşa grăbit, numai ce se ivi în calea lui un ogar cu colţii ascuţiţicare, ca prin minune începu să vorbească:
- Încotro te-ndrepţi voinice?
- Iaca merg spre tărâmul apelor!
- Dar nu ştii oare ce pericole te pasc?
- Tocmai am aflat.
La auzirea acestor cuvinte, ogarul se învârti de trei ori în jurul cozii şi începu să se măreasca şi în loc de o coadă, acum avea trei, iar când pocnea odată din ele, zburau ciorile de la şaptezeci şi şapte de stânjenidepărtare. Atunci, Făt-Viteaz spuse cu mândrie:
- N-ar fi drept să lupt cu paloşul împotriva ta. Dar cum loveşti tu cu cozile tale, aşa voi lovi şi eu cu buzduganul meu.
Şi unde nu mi se loară a se lovi unul pe altul de se zguduiau cerurile Domnului. Iar când îi păli ogarul una fătului, îl aruncă trei stânjeni în spate. Atunci, băiatul se enervă, învârti de trei ori buzduganul şi îi păli una bestiei de îi aruncă trupul la şapte stânjeni în stânga ţi capul la şapte stânjeni în dreapta.
Apoi, feciorul împăratului urcă în şa, pornind iarăşi la drum. Nu după mult timp, zări malul râului pe care îl căuta şi dădu pinteni calului.
Da chiar când se aplec deasupra apei, cu ulciorul în mână, auzi din spate vocea ascuţită a vrăjitoarei:
- Unde te grăbeşti aşa fătul meu?Ori poate ai crezut că nu îţi ştiu gândurile?
Făt-Viteaz încercă să o stropească pe regină cu apă, dar ea realiză ce vrea să facă şi îl transformă într-un râu spunând:
- Ai dorit apă, apă să fii! şi dispăru.
Dar frumuseţea fiului de împărat nu se pierduse nici în râu, că mai minunat era el sub formă de apă, chiar şi faţă de râul fermecat.
Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte". "Amin!" zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.
Ca prin farmec pieri izvorul şi copacii, şi tot ceea ce se afla în jurul său şi apăru prinţul în toată splendoarea sa.
Acesta umplu repede un ulcior cu apă fermecată şi se întoarse de grabă în palat. Aici o gasi pe vrăjitoare văduva,că el fusese izvor un timp lung, iar în imperiu era acum secetă mare şi mulţi sau bucurat sa îl vadă, sperând că îi va ajuta.
El a intrat cu îndrăzneala în sala tronului, unde se afla regina care se miră foarte tare la vederea sa. Fără să spună vreun cuvânt , prinţul a aruncat apa peste vrăjitoare, iar aceasta a început să se topeasca. În acel moment, au început iar apele să curgă, iar fântânile s+au umplut cu apă.
Prinţul a fost încoronat ca împărat şi a trăit fericit până la adânci bătrâneţi şi o mai fi trăind şi astăzi dacă nu o fi murit!



Motto: ...şi tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi.
Versul creator al lui Eminescu

„Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte". "Amin!" zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi. Ca prin farmec pieri izvorul şi copacii, şi...”
Totul a devenit nimic... şi din nimic Dumnezeu a creat totul. O grădină minunată cu flori multicolore şi înmiresmate, ce străluceau ca diamantele în lumina caldă a soarelui, cu animăluţe jucăuşe ce se ascundeau după copacii îmbrăcaţi în straie verzi, cu râuri cristaline şi frumos cântătoare... Era o lume perfectă, a bucuriei, a păcii, a luminii... Şi, pentru a-şi desăvârşi creaţia, Domnul i-a creat pe oameni- bărbat şi femeie, aşezându-i în grădina raiului stăpâni peste toate, interzicându-le însă să guşte din fructul oprit.
Însă, îndemnaţi de şarpele cel şiret, oamenii au gustat din fructul cunoaşterii binelui şi a răului... şi visul lor s-a spulberat într-o clipă. Grădina cea frumoasă a dispărut, iar ei au fost alungaţi pe pământul pietros şi condamnaţi să-şi câştige existenţa. În jur doar pietre şi praf; sufletul lor, altădată pur ca apa limpede a izvorului, s-a pătat cu negrul cel rău al păcatului. Au încercat să construiască şi ei raiul, dar nu au reuşit. Apoi, au născut alţi oameni şi toţi, împreună, au creat o lume a lor, care se dorea a fi grădina cea minunată a edenului.
Iar Dumnezeu, din dragostea-i neţărmurită, l-a trimis în ajutor pe unicul său fiu... Şi le-a mai trimis spre alinare oameni cu multe daruri şi haruri, artiştii... Aşa a apărut într-un colţ de lume, la răscruce de vânturi şi civilizaţii, într-o ţară cu un trecut zbuciumat, poetul Eminescu. El avea să creeze, prin versurile sale, grădina edenului, el avea să ducă mai departe numele şi renumele unui neam binecuvântat de Dumnezeu. El avea să sufere în scurta-i viaţă pământească, dar să atingă nemurirea prin creaţie. El, vocea neamului românesc, susurul dulce al izvorului de munte, sunetul duios al buciumului, versul tânguitor al doinei, Eminescu..


Motto: ...şi tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi.


Eminescu


„Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” (George Călinescu)
„Era pe când nu s-a zărit/ Azi o vedem şi nu e...”; era la început când a fost Cuvântul... Şi prin Cuvânt s-au făcut toate: munţii împăduriţi şi câmpia înverzită, întinsa mare şi cerul înstelat... de pe care a coborât o stea ce străluceşte puternic şi bucură nespus lumea, o stea pe bolta poeziei, ce trăieşte veşnic... Eminescu.
„Mai departe, mai departe/ Mai încet, tot mai încet/ Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte.” Poetul, stingher prin lume, se retrage într-un spaţiu al visării, al iubirii, al dorului, al absolutului; îşi creează propria lume, el, poetul Eminescu...
„Iar cerul este tatăl meu/ Şi mumă-mea e marea”. Poetul-nepereche născut din zbuciumul unui popor, din leagăn de dor, de infinit, de absolut, de dragoste, de luceferi... doar el este Eminescu.
„Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului”. Numai poetul prin opera sa nemuritoare devine veşnic, anulând spaţiul şi timpul, mărginirea şi nemărginirea; se apropie de început şi de sfârşit... numai poetul... Eminescu.
„Ei doar au stele de noroc/ Şi prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte.” Oameni sunt împovăraţi de grijile zilnice, de destin, dar ei, creatorii, artiştii se despart de lume şi pornesc pe drumul cel lung al eternităţii. La fel şi el, poetul Eminescu.
„Străin la vorbă şi la port,/ Luceşti fără de viaţă” tu, poetule, luceafăr între stele, nemuritor printre muritori, geniu neînţeles... Eminescu.
„Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate”, omule, călător prin lume, spectator la spectacolul vieţii, însetat de iubire, frumos şi adevăr. Iar paşii îţi sunt călăuziţi de el... Eminescu.
„Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul” cititorule, rătăcitor pe valurile vieţii? Însă el, prin cânturile sale, îţi poate alina sufletul şi dorurile ce te mistuie, poate dezlega misterele lumii nepătrunse. Doar el, poetul, EMINESCU.


MOTTO:
Haina ei albă şi lungă părea un nor de raze şi umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe când o cunună de mărgăritărele era aşezată pe fruntea ei netedă.
(Mihai Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă)


Tristeţea toamnei

Automobilul Audi opreşte brusc în faţa unei căsuţe scunde, cu geamurile cât palma, cu un cuib de cocostârci pe acoperiş şi cu un horn înalt care fumega mereu - casa bunicilor.
Cobor cu grijă din maşina prăfuită şi intru glonţ în bucătăria atât de cunoscută. Ca întotdeauna, bunica ne aştepta cu masa plină de bunătăţi: supă caldă, aurie, tocăniţă gustoasă, clătite parfumate… Înfulec în grabă, pentru că demult plănuisem o excursie în pădure cu bunicul.
Ieşim din sat şi ne îndreptăm pe un drum îngust şi colbăit spre pădure. Observ, de o parte şi de alta a potecii, iarba uscată şi arsă de bruma groasă ale toamnei.
Intrăm în catedrala enormă a pădurii, sub picioare foşnesc frunzele argintii, galbene, roşcate… Ele parcă suspină sub apa sacră a bocancilor. Copacii dezgoliţi, înalţi, cu trunchiuri groase, îşi înalţă braţele spre bolta cerească, parcă s-ar afla într-o sfântă rugăciune. Oare îşi cer învelişul pierdut? Cerul acoperit de nori grei, plumburii pare trist. Oare ce pune la cale?
Ici-colo se zăreşte, de sub covorul multicolor, pământul îngheţat. Se aude în apropiere clipocitul unei ape şi bunicul îmi arată un izvor cristalin de unde porneşte un firicel limpede - Izvorul Minunilor.
— Asta-i vizuina vulpii, zice bunicul, şi-mi arată cu bastonul o gaură cu diametrul de 25/30 cm în malul unei râpe.
Un vânt iute, rece ne pune în mişcare. Coborâm grăbiţi spre casa pădurarului. Ce minunăţie! Pare o căsuţă din basm.
Stropi mari şi reci cad din nori! Pădurarul, om înalt, puţin chel în vârful capului, cu ochii blajini şi mustaţa tăiată scurt, ne primeşte cu bucurie.
De-abia acum observ că stropii s-au transformat în fulgi. Ninge de-adevăratelea. Îi arăt şi bunicului care surâde după mustaţa cenuşie. Politicos, salutăm pădurarul şi ne îndreptăm încet spre casa unde eram siguri că bunica ne aşteaptă cu alte bunătăţi calde.




Raza de soare şi bravul Jonatan (basm)

A fost odată ca niciodată…
Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi, se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte". "Amin!" zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.
Ca prin farmec pieri izvorul şi copacii dispărură şi în locul lor apăru o biserică din care se auzeau nişte cuvinte spuse ca o vrajă: „Domnul a trecut pe-aici şi ne-a lăsat în dar această biserică”. Pe vremea aceea, nu era doar linişte şi pace, trăiau şi zmei cu solzii de oţele, vrăjitoare şi vrăjitori care mai de care mai fioroşi. În acea biserică nu a intrat decât un om care de atunci nu a mai fost văzut, se spune că în acea biserică nimeni nu are voie să intre, dar din acel loc în fiecare zi la aceeaşi oră se rostea Tatăl Nostru. Cine rostea această rugăciune? Cine ar fi putut intra acolo? Preoţi, oameni de rând, toţi se fereau de împrejurimile bisericii, deşi ea a fost concepută de Domnul Iisus. Pe vremea acea, trăia un tânăr brav pe nume Jonatan, acesta avea mâinile cât trunchiurile copacilor şi nimicea o clădire dintr-o lovitură. Curios fiind şi el, s-a aventurat în Pădurea Fără de Sfârşit în care trăiau zmei, vrăjitori şi vrăjitoare, în căutarea unui zmeu brav care să desluşească misterul. Ca să ajungi în această pădure, trebuia să fii un om brav şi neînfricat aşa cum era Jonatan care trebuia să lovească cu un măr care creştea odată pe lună într-un singur copac, într-o noapte cu lună plină, astrul. Se spune că luna, când este lovită, nimiceşte poarta de aur de la intrarea în pădure şi îi luminează calea curajosului. În drumul său, Jonatan s-a întâlnit cu mulţi oameni care, văzându-l, îl implorau şi îl avertizau să nu încerce să intre în pădure; el, neţinând cont de sfaturi, a ajuns la acel pom, în ziua şi luna potrivită şi, găsind mărul, l-a azvârlit înspre lună. Spre bucuria lui, luna a fost lovită şi lumini multicolore îi arătau catedrala Pădurii Fără de Sfârşit. Sfios, a păşit şi, ca prin farmec, a fost ameţit de un miros şi azvârlit în mijlocul copacilor ameţitor de înalţi. Nu se mai vedea nici luna, nici soarele, nici drumul pe care a venit, era ca şi cum ar fi intrat într-o altă lume. Orientându-se, a luat-o înspre vest, şi a văzut că pe mulţi copaci erau desenaţi oameni fierbând în cazanele zmeilor şi ale vrăjitoarelor. A ajuns la un lac cu apa gălbuie şi s-a aplecat pentru a se răcori şi a-şi vindeca rănile. Atingând apa, din aceasta a ieşit un zmeu care, cu glasul plin de mânie, îl întreabă de ce îi calcă locurile sfinte. Jonatan, neînfricat, îi spune de ce s-a aventurat în pădure, iar zmeul refuză să-l ajute de frica Domnului. Jonatan, auzind toate acestea, îşi ridică pumnul şi a nimicit zmeul care atingea cerul dintr-o lovitură şi îşi continuă drumul. În drumul său se întâlneşte cu o vrăjitoare generoasă care, după ce Jonatan îi spune de ce a venit în pădure, vrăjitoarea îi mărturiseşte că în pădure sunt trei lacuri, fiecare având culori diferite: unul galben, unul albastru, unul verde. Fiind o vrăjitoare, îi spune că fiecare dintre zmei va spune un anumit număr de cuvinte: câte litere are culoarea lacului, atâtea cuvinte va spune. Oricare dintre ei va spune cu un cuvânt mai mult decât numărul literelor este alesul. El îi mărturiseşte că un zmeu a fost omorât şi îi rămâne doar să spere. După ce ajunge la lacul albastru, speră ca zmeul să îi spună peste şapte cuvinte, dar nu e aşa, acest zmeu era mic cât un ac de gămălie într-un lac albastru ca văzduhul. Se duce mai departe, iar pe drum, lângă un pom cu forma ciudată şi înalt cât cerul, stătea un om legat cu nişte lanţuri făcute din solzi de zmei. Omul spunea că stătea acolo de şapte ani, şapte luni şi şapte zile. Jonatan voia să îl ajute, aşa că a intrat în lacul săriturilor şi a făcut un salt care a durat şapte luni, şapte săptămâni şi şapte zile, a ajuns până la soare şi a luat o rază cu care a tăiat solzii în care era prins omul, acesta i-a mulţumit şi a plecat spre ieşirea din pădure. A ajuns şi la lacul de culoare verde din care s-a ivit un zmeu cam de mărimea lui. După ce Jonatan îi spune de ce a venit după el, acesta a rostit mult mai multe cuvinte decât avea culoarea lacului său, cuvintele erau pline de înţeles şi a acceptat să-l ajute pe bravul Jonatan. Zmeul a pocnit din cele două degete groase ale sale şi au apărut ca prin minune în faţa bisericii. Acesta intră în biserică fără să scoată un cuvânt şi, printr-un semn, l-a chemat şi pe Jonatan. Această biserică era una normala, iar in faţa altarului se rugau mereu trei oameni, care erau îmbrăcaţi normal, nu ca nişte preoţi. De după altar apare un vrăjitor, fericit parcă, credea că o să poată să pună şi pe zmeu şi pe Jonatan în faţa altarului prizonieri, dar nu a fost aşa; zmeul a început o bătălie aprigă cu vrăjitorul care a durat şapte ani, şapte luni şi şapte zile, dar vrăjitorul, spre final, a folosit o magie cu care a zdrobit zmeul în mii de bucăţele. În tot acest timp, Jonatan nu a stat degeaba, a luat din nou o rază din soare şi, când a intrat în biserică cu ea, vrăjitorul a dispărut într-o clipă.
De atunci, biserica a rămas loc de vizitat şi tot de atunci se povesteşte despre minunea pe care a făcut-o un om brav şi înţelept pe nume Jonatan, care a intrat în Pădurea Fără de Sfârşit, a găsit un zmeu şi a snopit vrăjitorul care asedia biserica.





MOTTO:„Nu esistă nici timp, nici spaţiu... ele sunt numai în sufletul nostru.”

Copilăria…


A fost odată ca-n poveşti, într-o vară călduroasă, un soare luminos şi auriu şi-o lună palidă, dar uinitor de frumoasă… Mulţi prinţi şi aştri de seamă i-au cerut mâna, dar fără sorţi de izbândă, ea considera că nu este meritată de oricine, trebuie să fie un astru viteaz şi voinic… Printre toţi aceştia s-a aflat şi soarele, un fecior de care nu se întâlnea la toate casele, dar lunii tot nu i-a plăcut pentru că nu se vedeau foarte mult, ba chiar foarte puţin timp, când cerul e dominat de amândoi.
Auzind acestestea de la o păsărică năzdrăvană, care, trecând pe la palatul de argint al lunii a ascultat “fără să vrea”, s-a hotărât să-şi încerce şi el norocul deşi nu credea că are şanse, el considera că lunii nu o sa-i placă chiar de el.
Şi a doua zi, s-a prezentat în faţa lunii şi i-a cerut mâna. În acel moment, astrul de argint l-a îmbraţişat tandru şi au făcut o nuntă care nici în poveşti nu se mai întâlneşte…
Nu peste mult timp, a sosit şi odrasla pe care o aşteptau încă de la nuntă. O stea, însuşi lumina în spledeoarea ei, nu se puteau compara cu frumuseţea ei moştenită de la lună. Era foarte curioasă şi în fiecare zi afla lucruri noi. Părinţii ei au numit-o “COPILĂRIA”.
În timp ce creştea, copilăria privea în fiecare zi la odraslele oamenilor care nu ştiau ce e distracţia, nu se jucau, nu erau curioşi, ceea ce Copilăriei nu-i plăcea deoarece nimeni nu se bucura, nu cunoşteau nimic din toate acestea… Îi părea foarte rău că oamenii nu puteau avea parte de tot ceea ce descoperă în fiecare zi.
Când, în sfârşit a crescut destul de mare ca să hotărască ce vrea să ajungă, i s-a propus un loc alături de mama sa pe cerul imens, conducătoare peste stele, dar nu a acceptat. I s-a mai dat rolul de a coduce norii, dar nici asta nu i-a plăcut, şi, pe deasupra ştia că aceştia au deja un conducător, şi anume Vremea. Văzând acestea, mama şi tatăl ei au întrebat-o:
Dacă nu vrei să stai aici, alături de noi, în cer, ce îţi doreşti tu să faci în această lume cu meleaguri infinite?
Eu, mamă şi tată îmi doream, de mică să nu fiu singura care descoperă lucruri noi, si nu voiam să ma distrez singură, voiam să împărtăşesc aceste taine şi oamenilor, care, din câte am văzut, nu cunosc aceste minunate daruri. Deci, eu îmi doresc, cu speranţa să îmi daţi voie, să călăuzesc, de mici, odraslele oamenilor şi să-i învăţ tot ce am învăţat şi eu, deoarece sunt nişte lucruri extraordinar de frumoase…
Dar te vom mai întâlni vreodată?
Mă veţi întâlni mereu, voi trăi în fiecare copil, şi vă veţi da seama după zâmbetul lui, după lumina de pe faţa lui.
Părinţii ei au rămas mai mult decât uimiţi de aceste vorbe parcă de aur, spuse de fetiţa lor cu atâta entuziasm…
Din acea zi, copiii au primit acest nume şi au devenit ceea ce sunt şi în ziua de astăzi, năzdrăvani şi mereu cu un zâmbet pe buze, care încânta orice prvire, bucuria unui copil bucura pe oricine...



Apa vieţii


În timpuri îndepărtate, pe când zmeii colindau tărâmurile de vis ale basmelor, a existat un izvor magic, se zice că oricine bea din acel izvor cu apă limpede şi cristalină, va avea viaţă veşnică…
“Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte". "Amin!" zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.
Ca prin farmec pieri izvorul şi copacii, şi” ce a rămas acolo ar mira pe oricine... În locul lui a apărunt prin minune un ochi de apă mic cu o apă atât de limpede şi de curată încât era chiar oglinda proprie a soarelui. Fiecare vieţuitoare rănită a pădurii care se adăpau din acea baltă se vindeca mereu imediat după ce apa le inunda trupul lovit… Deşi apa era baută în fiecare zi, rămânea mereu parcă neatinsă, era o apă sfântă…
Un prinţ care a reuşit să scape dintr-un război teribil, rănit, stătea aproape inconştient pe spatele calului său loial care încerca să găsească o cale de ieşire din această pădure imensă, s-a prăbuşit neputincios la marginea acelei ape.
Calul, insetat a băut puţină apă care i-a dat energie cât pentru zece cai. Astfel, l-a înpins pe prinţ în baltă şi rănile i s-au vindecat imediat şi a prins puterile unei armate întregi.
Cu astfel de puteri a plecat înapoi la război şi desigur, a ucis toţi zmeii inamici cu care se luta regele, tatăl lui. Prinţul a fost cintsit de către toată împărăţia pentru faptele lui mari, dar a promis că nu va spune niciodată unde se află acea baltă făcătoare de minuni.
De atunci, nu a mai fost gasit dar se spune că , şi astăzi, animalele încă beau din acea baltă şi, chiar şi acum, încă trăiesc, pline de puteri necunoscute şi nemaiîntâlnite până acum...



MOTTO: „Intelegi tu ce va sa zica a nu putea iubi? A trece prin lume singur, marginit in pasi, in ochi – sa te zvarcolesti in stramtoarea sufletului tau cel rece – sa cauti a-l aprofunda si sa vezi ca e secat”


Dragonul de foc



Cândva pe un tăram îndepartat pacea si linistea domneau peste regatul regelui Darius.Totul era frumos si bine pana într-o zi ,când un dragon de foc s-a trezit la viata si a început sa terorizeze regatul.A distrus aproape toate casele, recoltele fermierilor si restul regatului.Regele a început să-şi faca griji pentru soarta regatului său.El se gândea la cele mai bune metode de al scoate din această problema.Regele s-a gandit sa angajeze pe cineva sa omoare fiara.El a găsit trei cavaleri să omoare bestia, şi sa-i aducă capul acestuia regelui.Pentru a omorî dragonul ei aveau nevoie de răbdare, putere, arme si o capcană.Cei trei cavaleri s-au hotărât sa atragă dragonul într-o peştera mare...şi apoi sa îi taie capul cu sabile lor ascuţite.Dar nu era aşa simplu pe cât se credea.Ca sa ajungă la dragon trebuiau sa meargă drum lung si întins, sa treacă muntii.Aceştia au pornit la drum călare pe cei mai rapizi cai din tot regatul.
Pe la jumătatea drumului au zărit o hidră cu 3 capete.Doreau sa o ocolească dar drumul i-ar fi costat ore întregi asa ca au hotărat sa o înfrunte cu curaj.Toti trei au fugit spre hidră.Aceasta a început sa arunce cu flăcări dar cavaleri au blocat flăcările cu scuturile lor.Cavalerul cel mai curajos, Knight, a tot încercat sa taie gâtul fiarei dar nu reuşea deloc fiindcă hidra avea gâtul tare ca otelul.Dintr-o data Azure a atacat gâtul fiarei cu sabia sa foarte tăioasa "Nimph" iar aceasta a murit pe loc.Cavalerii bucuroşi de reusita şi-au instalat tabara si au hotărât să rămână acolo peste noapte, Iar dimieata sa porneasca din loc la prima ora.
Dimineaţa la prima oră, ei au pornit la drum si povesteau despre această întâmplare care ar fi putut sa le ruineze misiunea şi sa îi pună in pericol pe cei trei cavaleri.Poison, Knight şi Azure şi-au continuat drumul gândindu-se la ce li s-ar putut fi întâmpla în lupta cu acea hidra.La câţiva kilometri şocaţi au sărit jos de pe cai si au rămas uimiţi de priveliştea îngrozitoare plină de sânge si cadavre aruncate peste tot.Era fapta tigrilor gigantici...doar ei puteau face aşa ceva.Atunci au scos săbiile si au început sa stea cu ochii in patru şi să fie atenti.Au hotărât să îşi continue drumul sa ocolească aceasta primejdie.
După ceva timp au ajuns la munte.Trebuiau să-l treacă.Aceştia au găsit o peşteră în munte şi deşi era primejdios au intrat în ea ca să vadă ce este înăuntru şi ca să treacă muntele într-un timp cât mai scurt fără a pierde prea multă energie.Ceea ce nu ştiau era ca în peştera se aflau lilieci vampiri care aveau să îi atace.Dar Poison a venit cu ideea de a aprinde o torţă ca să-i alunge, şi să poată trece mai departe.Metoda lor a funcţionat şi au reuşit să treacă cu bine muntele fără a fi vreun incident care să le pună vieţile în pericol.
În sfârsit au ajunjs la pestera unde trăia dragonul.Au intrat cu mare grija şi linişte când Azure a călcat pe o piatră şi aceasta a cazut făcând zgomot.Atunci toatâ peştera s-a luminat din pricina unei mari flăcari luminoase şi fierbinti care a atins scuturile cavalerilor şi s-au topit.Cei trei cavaleri erau şi speriaţi dar şi doreau sa duca regelui Darius capul de dragon.Atunci Poison s-a hotărât să se ofere ca momeală astfel ca ceilalţi doi sa poata ucide fiara.Dragonul s-a îndreptat către cavaler si l-a lovit cu ghearele si la omorât pe loc.În acest timp ceilalţi au sărit si i-au tăiat gâtul.Ei au dus trupul fără viată si capul dragonului regelui.Acesta l-a îngropat regeşte pe cavaler iar pe ceilalţi i-a făcut foarte bogati...





Minunea


Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte". "Amin!" zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.
Dintr-o data totul s-a transformat intr-o mare, care semnifica apa cea vesnica, din care se cei insetati daca vor bea vor avea viata vesnica.Domnul si Sfantul Petrea s-au facut nevazuti intr-o lumina puternica iar alaturi de apa cea limpede si linistita se vedea in indepartare un imens taram al fagaduintei, care era uscatul.Acolo pe pamant a continuat sa vietuiasca oameni care continua sa urmeze caile Domnului si propovaduirile sfantului apostol Petrea .
Domnul , a lasat porunca ca oamenii sa se iubeasca intre ei , sa se ajute , sa nu fie viclenie , iar faptele bune sa predomine in viata cea vesnica.Totul ar fi minunat daca aceste porunci nu ar fi incalcate , ar fi o armonie perfecta , ar fi o armonie de vis.Cand s-a intamplat minunea un oarecare om trecuse pe acolo si vazu tot ce s-a intamplat.Atunci nu i-a venit sa creada. Crezand ca este un vis dar care mai tarziu s-a adeverit a fi realitate.Acesta a povestit si semenilor sai tot ce s-a intamplat, fiind usor surprinsi si cu frica de Dumnezeu.Bunatatea oamenilor este lucrul cel mai de pret pe care domnul il cere de la noi iar prin noi la urmasii nostri.in acel moment un om necredincios a zis:
-Asa ceva nu poate fi adevarat!
-Ba da!Am vazut cu ochii mei tot ce s-a intamplat!
-Tu esti un om necredincios de unde sa crezi tu asa ceva.Trebuia sa-mi dau seama ca tu vei avea ceva impotriva.
-Dumnezeu nu exista acesta-i adevarul!
-Un om credincios crede fara sa aiba nevoie de dovezi.
Acel om credincios i-a aratat celuilalt locul minunii dar acesta tot nu a crezut pentru ca in acel loc era doar o mare.Atunci dintr-o data totul s-a preschimbat la loc iar cel necredincios a spus:"Cred in Dumnezeu!"



MOTTO: „... si tot astfel, daca inchid un ochi vad mana mea mai mica decat cu amandoi...”


O misiune grea

„ Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: „ Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte”. „ Amin!” zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.
Ca prin farmec pieri izvorul şi copacii, şi sf.Petrea se trezi desculţ, flămând şi singur în mijlocul pustiei. Buimac şi slăbit de puteri încearcă să dezlege misterul ce-l lăsase somnul în sufletul său.Umil îşi ridică capul spre cer şi atunci mintea i se limpezeşte şi înţelege taina visului său. Era alesul, iar alesul avea să înfrunte zmei, zmeoaice, vrăjitori şi baalauri uriaşi.
Porni cu paşi repezi şi merse şi merse până ajunse pe un tărâm necunoscut. Aici creaturile trândăveau la soare, cântau, beau şi mâncau până ce nu se mai puteau urni din loc. Îndrăzneţ, sf. Petrea întrebă un locuitor al acelui ţinut care este viaţa lor, însă acesta îi răspunse:
Ia, vezi-ţi de treabă...!Ce cauţi tu aici, străine?
Caut pacea, răspunse sf. Petrea.
Du-te şi caut-o în altă parte, zise cel întrebat. Aici noi facem ce vrem, doar ma-
rele balaur e stăpânul nostru.
Auzind cele spuse, cu capul în pământ, sf.Petrea părăseşte ţinutul acesta, îndreptîndu-se spre alte locuri necunoscute. Trecand dealuri, ape adanci, munti fiorosi, sf.Petrea ajunge in tinutul zmeilor. Aici numai urlete, îmbranceli, sfadă, bârfe si minciuni. Sta ce sta sf.Petrea, trece o zi, trec două, un an, zece ani si nimic nu se schimbă. Supărat părăseşte ţinutul, hotărât să găsească un loc mai bun. Si iarăşi trece prin frig, prin ploaie, prin ninsoare si ajunge iar in locul din care a pornit.
Sleit de puteri,sf.Petrea îl strigă pe Domnul să-i ceară ajutor:
-Domnul meu, fă ca acest izvor sa fie ce-a fost mai înainte.
Dar Domnul nu răspunse,iar sf. Petrea înţelese ca izvorul se află in sufletul omului si el trebuie sa lupte ca să fie nesecat.
Hotărât, sf.Petrea porneşte din nou pe meleagurile prin care a mai trecut. Ajuns pe tărâmul trândavilor, povesteşte acesta cum a nimicit Domnul pe cei care nu munceau,pe cei nesătui, pe cei răi,trimiţând nori uriaşi de apă, ramânând pe pamânt doar Noe. Auzind acestea toată suflarea acelui ţinut s-a ridicat şi au cultivat pământul, au crescut animale, alergând zi şi noapte pentru a plăcea Domnului. Bucuros de isprava sa, sf. Petrea porneşte şi spre ţinutul celălalt. Ajuns aici repetă povestea si toţi se îmbraţişau, îşi zâmbeau, erau sinceri unii cu alţii, se ajutau si se rugau Domnului.
Mulţumit, sf.Petrea se întoarce la Domnul pentru răsplată, iar eu incălecai pe-o şea şi vă spusei povsetea aşa”.


Somnul caselor

După o săptămână de la magnificul Crăciun, un strat gros de zăpadă imaculată s-a aşternut peste sat. Parcă norii erau furioşi pe pămant şi aruncau în continuu fulgi. Oamenii erau îngrijoraţi. Spuneau că pământul nu a mai avut de multă vreme un asemenea cojoc.
Eu, obosit după joaca cu prietenii prin zapadă, m-am aşezat la gura sobei şi mângâind căţelul bunicilor, mă gândeam la această iarnă bogată.
Deodată, parcă am ajuns într-o lume fantastică, unde copacii puteau vorbii şi se puteau mişca, unde norii cenuşii dominau cerul, nepermiţând soarelui să mângaie pământul cu căldura şi lumina sa. Totul era îngheţat, dar frumos. Un lucru m-a îngrijorat însă, şi anume somnul caselor, de unde oamenii nu ieşeau decât pentru a hrăni vitele şi pentru a se aproviziona.
Curios şi uimit am întrebat un copac bătrân:
- De ce dorm casele?
- Oh, tinere! De câţiva ani o năpastă s-a aşternut peste noi...Norii s-au supărat pe oameni pentru că aceştia, la vederea lor, îi blestemau şi îi alungau ca şi cum ar fi nişte duşmani aprigi. Şi de atunci nu mai vor să plece, iar casele dorm îngheţate sub acoperişurile lor grele de zăpadă.
- Dar nu i-am putea linişti cumva?
- Băiete, mulţi au mai încercat şi au murit îngheţaţi de vii.
- Eu am sa reuşesc sa îi îmblânzesc, nu mi-e frica!
Şi astfel mi-am luat rămas bun de la înţeleptul stejar şi am plecat pe o cărare nemaicutreierată de foarte multă vreme, ce ducea la un deal înalt. Prin acea furtună de zăpadă, pe ceaţa groasă, cu zapadă mai inaltă de genunchi, am călătorit două zile, fără încetare. Nu m-am oprit deoarece ştiam că dacă mă opresc, obosit, o să adorm şi voi muri îngheţat ca tinerii care au mai încercat să înfrunte şi să învingă norii.
Într-un final, am ajuns în vârful dealului, unde norii aruncau fulgi, bucuroşi pentru ceea ce făceau. Slăbit şi obosit dupa un drum lung, ştiam că nu puteam lupta cu ei, trebuia să-i conving cu vorba:
- Norilor, ştiu de ce vă răzbunaţi, dar gândiţi-vă că la fel cum voi puteţi să dominaţi lumea şi soarele poate încalzi şi lumina. Trebuie să îl eliberaţi!
- Oamenii ne alungau şi ne adresau vorbe urâte, ne razbunăm pe ei! Nu vom înceta!
- De acum, vă promit ca voi încerca sa le insuflu sentimentul responsabilitaţii şi al spiritului uman, vor fi mult mai buni şi îngăduitori cu voi. Vă rog ,plecaţi!
- Pentru că ai venit până aici şi ai înfruntat un drum greu şi pentru că ai un suflet bun, ne vom retrage.
De atunci soarele mângâie pământul, zăpada de pe câmpuri s-a transformat în iarbă verde pufoasă, copacii înfloresc iar oamenii laudă norii.
Deodată o aud pe mama chemându-mă la masă. În acea clipă totul a dispărut iar lumea mea minunată s-a risipit. A fost doar un vis... Un simplu vis...



MOTTO: „Intelegi tu ce va sa zica a nu putea iubi? A trece prin lume singur, marginit in pasi, in ochi – sa te zvarcolesti in stramtoarea sufletului tau cel rece – sa cauti a-l aprofunda si sa vezi ca e secat...”



Drumul spre casă

Dar pe vremea aceea Domnul umbla inca pe pamant . Intr-o zi se vedeau doi oameni calatorind prin pustiu . Hainele si fata unuia stralucea ca alba lumina a soarelui . Celalalt , mai umilit , nu parea decat umbra celui luminat . Era Domnul si sf. Petrea . Picioarele lor infierbantate de nisipul pustiului calcara atuncea in racoarele si limpedele izvor .Prin cursul apei cu gleznele lor sfasiau valurile pana la umbritul lor izvor . Acolo Domnul bau din apa si-si spala fata sa cea sfanta si luminata si mainile sale facatoare de minuni . Apoi sezura amandoi in umbra , Domnul cugetand la tatal sau din cer , si sf. Petrea ascultand pe cugete doina izvorului plangator . Cand se sculara spre a merge mai departe , zise sf.Petrea:
-Doamne , fa ca acest izvor sa fie ce-a fost inainte. Amin!!
Zise Domnul ridicand mana sa cea sfanta , dupa care se departara spre mare , fara a mai privi inapoi .
Ca prin farmec pieri izvorul si copacii , si totul disparu . Dupa aceea cei doi oameni isi continuara drumul spre mare unde se oferi un crestin de seama sa-i duca spre casa . Cand au debarcat , au ajuns intr-un sat mic unde Domnul a cerut o casa se se odihneasca . Cu greu a fost lasat sa stea dar i s-a cerut o suma de bani pentru aceasta . Sf. Petrea le-a dat banii asa ca au putut sa doarma in pace . Ziua urmatoare in sat a inceput un scaldal , oamenii erau destul de nervosi ... Asa ca Domnul i-a impacat spunand pilde despre bunatate si iubire . Cand a vazut un om care era bolnav rau , sf Petrea i-a cerut Domnului spunand :
-Doamne , fa ca acest bolnav sa se vindece si sa mearga la casa lui .
Fiind intelegator si iubitor de oameni Domnul l-a ajutat pe cel necajit si l-a incurajat sa-si traiasca viata in smerenie .
Trecand de acest sat se apropiau tot mai mult de casa . Pe drum , au vazut o multime de oameni care vruiau sa spanzure un om deoarece fura des si era lenes . Domnul le-a spus ca pacatele ii pot fi iertate . Oamenii s-au revoltat pe Domnul si i-au spus:
-Cine esti tu de indraznesti sa ne spui noua ce sa facem ?!
-Eu sunt salvatorul vostru ...
-Te crezi Dumnezeu acum , nu ?! Ce caraghios ...
Oameni nu credeau in nimeni si erau pagani , nu puteau fi salvati ...
Drumul lor s-a sfarsit pentru un timp dar, cine stie ? Multi oameni mai sunt de ajutat si mai sunt multe locuri unde Domnul poate sa le arate la oameni credinta si invataturile lui .

Ultima ninsoare

Se aproprie Crăciunul iar zapada este putina . Natura este melancolică si tristă ... Iarna a intarziat iar toate placerile si distractiile ei au disparut . Speram ca zăpada să sosească si natura sa isi revina si totul sa fie ca si anul trecut . De Craciun copii se vor bucura de obiceiurile strabune si vor colinda pe la casele oamenilor .
Chiar in seara de Craciun o ninsoare mare s-a pornit iar casele erau ingropate in zapada . Bucuria copiilor a fost mare deoarece in ziua urmatoare toti au fost la derdelus si toti strigau deodata :
-A venit iarna..!!!
-Ce bine !!! Acum ne putem juca toata ziua ...
Iarna de asemenea aduce si vanturi puternice si tot felul de fenomene care sunt indisplacute de oameni . Natura , mereu schimbătoare si mereu deosebina transforma magia iernii intr-un sentiment de ne imaginat ...
O ultimă ninsoare este tot ceea ce ne doream , o frumusete mare si o usurare in sufletele noastre de copil . Zapada a acoperit totul si este alb , doar cateva pete se mai vad in zare . Pe un deal copiii cu multe sanii se bucura de acest anotimp . Pe ulitele satului copiii se imbulgareau si se pare ca se distrau de minune . Dar sunt unii copii care stau in casa in asteptarea lui Mos Craciun ...
Dar câteodata soarele se iveste pe cer si zapada incepe sa se topeasca iar pe chipurile oamenilor apare un sentiment de tristete . Ce n-ar da copiii pentru o zi la munte , la o statiune , unde pot sa schieze sau sa se joace cu sania toata ziua?
Toti iubim iarna , ea este anotimpul eliberator pentru noi ... Anotimpul de relaxare , de poveste , de magie ... Eu mi-as dori ca tot timpul sa fie iarna , sa ma pot juca toata ziua .
Magia ei este unica si foarte puternica . Toate lucrurile ne par intr-o atmosfera de iarna si parca ne simtim mai bine . Dar cel mai placut moment este Craciunul cand toata lumea primeste daruri si toti sunt fericiti .
Aceste momente nu le voi uita niciodata si vor ramane mereu intiparite in mintea mea . Niciodata nu le voi uita , ele sunt magice pentru mine si acest sentiment senzational tot timpul se va reveta si mereu va aduce bucurie in inimile noastre .



Minunea
Lorena
Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte". "Amin!" zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.
Ca prin farmec pieri izvorul şi copacii, şi Domnul spuse:
Hai Petrea să mergem!
Mergând mai departe s-au întâlnit cu un om pe care sfântul l-a întrebat:
Unde mergi, om bun?
Cu ceva timp în urmă izvorul din care noi luam apă a secat şi m-am hotărât să merg în căutarea altuia.
Domnul zise:
Hai cu noi la acel izvor şi vei vedea că are apă destulă pentru toţi.
Omului i se păru ciudat dar nu a zis nimic ci i-a urmat pe cei doi străini. Ajungând la locul
cu pricina îi văzu pe semenii săi potolindu-şi setea. Omul, bucuros, a împărtăşit şi celorlalţi neîncrederea pe care o simţise când află că izvorul avea apă, dar oamenii se gândeau că intrase Necuratul în el. Domnul le spuse:
Mai bine aţi spune ceea ce gândiţi. Pentru astfel de gânduri aţi rămas fără apa izvorului. Şi pentru toate răutăţile voastre Tatăl Meu a hotărât să vă dea o pedeapsă. Dar văd că nici acum nu aţi învăţat lecţia.
Domnul şi sf. Petrea plecară. Printre oameni s-au stârnit murmure şi vociferări. Între timp nişte zmei au ajuns în acel loc şi au hotărât să ia apă. Unul dintre ei a strigat:
Din cauza voastră am fost noi însetaţi! Cum aţi putut face una ca asta? Vă dăm noi o lecţie pe care n-o veţi uita prea curând.
Zmeii au dat foc la case, au furat bunuri iar pe unii oameni chiar i-au omorât. Domnul a simţit că ceva se petrecea în sat.
Doamne, vrei să ne întoarcem?
Da!
Când au ajuns şi au văzut dezastrul Domnul le-a spus oamenilor:
Vă voi ajuta dacă veţi fi buni pe viitor, vă veţi ajuta şi nu veţi mai face fapte rele.
Domnul ridică mâinile şi casele se refăceau ca prin minune, morţii înviară. Un om spuse:
Doamne, îţi mulţumim şi ne cerem iertare pentru toate cele pe care le-am făcut.
Să trăiţi în pace!
Cei doi străini au plecat. Sătenii au devenit mai buni. Important a fost că au înţeles învăţătura şi şi-au educat copiii după legile Domnului. La rândul lor copiii au devenit nişte oameni buni, cu frica lui Dumnezeu.




În numele iubirii
Lorena
Era odată un cuplu proaspăt căsătorit. Cei doi îşi doreau foarte mult un copil. Aveau o casă mare şi frumoasă, o situaţie financiară de invidiat. Doar că se simţeau singuri şi aveau impresia că muncesc în zadar. Îşi doreau foarte mult un copil.
Peste ceva timp dorinţa li se îndeplini. Amândoi erau foarte fericiţi şi abia aşteptau naşterea bebeluşului. Femeia născu o fetiţă drăgălaşă, ce a primit numele Gabriela. Oricine o privea se ataşa de ea. Fetiţa era înconjurată doar de iubire.
La o lună după naşterea fetiţei o veste rea strică fericirea familiei: Gabriela era oarbă. Părinţii îşi doreau cu disperare ca fata lor să vadă, dar nu era deloc simplu pentru că era nevoie de un transplant de cornee.
Gabriela a crescut aşa. Chiar dacă împlinise 20 de ani fata era supravegheată mereu de mamă care stătea acasă şi avea grijă de ea. Tatăl era cel care muncea pentru a întreţine familia.
Fata cunoscu un băiat pe nume Florin, care se îndrăgosti pe loc de ea. Se iubeau mult iar Florin era în stare să facă orice pentru fată. Într-o zi o întrebă:
Vrei să ne căsătorim?
Nu! În starea aceasta nu. Doar când voi putea vedea!
Băiatul era foarte trist din această cauză şi se gândi cum să facă pentru a se căsători
totuşi cu Gabriela. În una din zile Florin îi spuse feti că trebuie să plece undeva departe pentru nişte afaceri de-ale tatălui său.
Să ai grijă de tine, zise fata!
Voi avea şi când mă voi întoarce vom fi fericiţi…
Tânărul plecă. Fata era supărată şi stătea zile întregi în leagăn îngândurată. Deodată
mama sa apăru cu un domn în cameră. Femeia era foarte fericită şi îi spuse fetei:
Draga mea, a sosit doctorul cu o veste pentru tine!
Vă ascult, domnule doctor!
Vreau să-şi dau o veste bună: a apărut un donator pentru tine.
Da?
Exact!
Atunci înseamnă că voi vedea în sfârşit?
Da!
Şi mă voi putea căsători cu Florin?
Mi-aş dori tare mult ca el să fie aici! Dar îi voi face o surpriză.
Domnule doctor, aş dori să ştiu cine este donatorul pentru a-i mulţumi.
Nu se poate! A dorit ca identitatea să nu-i fie dezvăluită.
Atunci cum îi pot mulţumi?
Îi voi transmite eu mesajul!
Mulţumesc mult!
Cu plăcere!
Fata era nerăbdătoare. Peste câteva zile i se făcu transplantul de cornee. Peste o
săptămână i-au scos bandajele. Operaţia fusese un adevărat succes. Acum putea vedea. Abia aştepta să vină Florin pentru a accepta propunerea lui.
Peste o lună sosi şi Florin. Gabriela îşi dădu seama că era orb şi îi spuse:
Îmi pare rău, dar nu mă pot căsători cu un orb! Trebuia să-mi spui de la început!
Şi fata plecă. El şopti încet:
Să ai grijă de corneea mea!
Peste ceva timp Gabriela se căsători. La fel făcu şi Florin care găsise o fată ce-l iubea
în ciuda faptului că era orb. Peste ceva timp Gabriela se întâlni cu Florin iar acesta îi spuse:
Văd că ai avut grijă de corneea mea pe care ţi-am dăruit-o din toată inima şi cu multă dragoste!
Fata începu a plânge şi abia acum realiză cine era donatorul anonim. Dar era prea
târziu. Nu se mai putea face nimic. Deşi s-au iubit atât de mult au trăit despărţiţi!

Fraţii

„Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară…”


Se spune că în vremurile de demult într-o căsuţă de la marginea unei păduri trăiau doi copii orfani: un băieţel şi o fetiţă. Cât era ziua de mare umblau prin păduri şi se hrăneau cu fructe şi rădăcini.
Într-una din zile s-au îndepărtat atât de mult de casă încât au ajuns în pustietate. Obosiţi şi flămânzi s-au oprit să se odihnească. Deodată se porni un vânt puternic ce parcă îi culcă la pământ. Copiii, cuprinşi de frică, stăteau îmbrăţişaţi sub ramurile unui pom bătrân.
O femeie urâtă cu părul vâlvoi se apropie de ei. Îl smulse pe băieţel din braţele surorii lui apoi o transformă pe aceasta într-un izvor cu apă limpede. Băieţelul îşi dădu seama că femeia era o vrăjitoare rea şi începu să plângă şi să o roage din tot sufletul să îi dea surioara înapoi. Dar cum vrăjitoarea nu avea inimă nu se înduplecă în niciun fel.
Într-un târziu ajunseră la căsuţa vrăjitoarei. Fără să-i pese de lacrimile lui îl închise pe copil într-o cameră întunecată şi îl legă cu lanţuri să nu scape. Băieţelul plângea fără încetare fiindu-i dor de sora lui. Într-o bună zi când vrăjitoarea merse să-i ducă apă şi o îmbucătură de pâine văzu în întunecimea camerei ceva strălucind pe podeaua umedă şi rece. Se aplecă şi, uitându-se mai bine, văzu cum lacrimile copilului se transformau în mărgăritare. Le adună degrabă şi le puse într-o cutie. Lacomă, venea în fiecare zi dorind să culeagă cât mai multe.
Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte". "Amin!" zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.
Ca prin farmec pieri izvorul şi copacii, şi apa se transformă în fetiţă. Aceasta se ridică după ce dormise o bună bucată de vreme. Minune şi la casa vrăjitoarei: femeia căzuse într-un somn adânc iar când s-a trezit a simţit cum i se încălzeşte inima şi a fost cuprinsă de milă.
Eliberă băieţelul înlănţuit şi cuprinzându-l de după umeri ieşiră la soare. Copilul parcă prinse puteri şi uită de chinul suferit în ultima vreme. Din depărtare se vedea venind o fetiţă cu păr bălai. Copiii s-au regăsit bucuroşi iar vrăjitoarea transformată într-o femeie cu suflet bun s-a hotărât să aibă grijă de ei.
Toţi cunoscură puterea dumnezeiască şi trăiră fericiţi mulţi ani înainte.



Iubim natura!

„Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine
Tu din tânăr precum eşti,
Tot mereu întinereşti.”


Ce poate exista mai pur şi mai frumos pe lumea aceasta decât natura care ne înconjoară, plină de ale ei taine pe care omul nu a reuşit să le descopere în totalitate? Oriunde putem observa peisaje fantastice, pline de culoare şi viaţă. Cât de frumos poate fi un cer înstelat, câteva lebede plutind pe lac, copacii în floare…
Poeţi şi scriitori au încercat să redea cât mai bine aceste frumuseţi şi taine ale naturii în operele lor iar unul dintre cei mai cunoscuţi este chiar Mihai Eminescu. El a împletit maiestuos tema iubirii cu tema naturii, făcând din aceasta din urmă un loc sacru, al aşteptărilor târzii, al iubirii neîmplinite. Natura joacă un rol dublu: în unele opere aduce bucurie, linişte, împliniri, viaţă iar în altele simbolizează aşteptarea, tristeţea, neîmplinirea.
Natura a avut mereu un impact asupra creaţiilor artistice. Nu numai scriitorii au fost inspiraţi de puterea naturii ci şi noi, oamenii obişnuiţi. Natura ne-a fost alături şi ne-a oferit tot ce ne trebuie în viaţa de fiecare zi.
Mediul înconjurător are o importanţă covârşitoare în viaţa tuturor. Câţi dintre noi nu preferă o zi în mijlocul naturii ca mod de relaxare, de meditaţie sau - pur şi simplu pentru cei mai visători - de observare a fiecărui detaliu, a fiecărei frunze care cade toamna formând veşnicul covor multicolor. Cât de bine te simţi primăvara când natura revine la viaţă, când vezi totul înverzit, când te bucuri de răcoarea oferită de copaci într-o zi călduroasă de vară!
Toate acestea sunt doar câteva beneficii aduce omului de către natură. Putem spune că ea este adăpostul tuturor vieţuitoarelor de pe pământ şi noi oamenii trebuie să facem ceva pentru a o proteja. De aceea vă spun:
„PĂSTRAŢI CURĂŢENIA!”
„NU DISTRUGEŢI, PLANTAŢI!”
„SALVÂND VĂ VEŢI SALVA!”


Copilul – un suflet nevinovat
Gia
Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte". "Amin!" zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.
Ca prin farmec pieri izvorul şi copacii, şi cerul se întunecă. Nimic nu se mai vedea în jur din cauza norilor groşi care au înghiţit soarele. Fulgerele şi tunetele au pus stăpânire pe cerul care părea că ia foc.
Tot acest dezastru se datora oamenilor. Domnul Iisus le vorbea tuturor despre Tatăl Lui, dar nimeni nu l-a crezut şi l-au batjocorit. Domnul a încercat să-i aducă pe calea cea bună însă şi-a dat curând seama cât de răi şi păcătoşi sunt oamenii. Unii erau chiar orbi pentru că, deşi aveau adevărul în faţa lor, nu credeau. Îl aveau în faţă pe Fiul Lui Dumnezeu dar nu credeau sau nu voiau să creadă.
Călătorul le-a pus la încercare bunătatea şi credinţa însă muritorii „au picat testul”, deoarece au uitat de Dumnezeu căzând pradă plăcerilor lumeşti.
Iisus a fost cuprins de deznădejde din cauza comportamentului celor mulţi, i-a părut rău că Tatăl său a creat lumea şi a hotărât s-o pedepsească aruncând asupra sa acea furtună cu tunete şi fulgere care distrugea totul în cale. Le-a luat lumina soarelui, apa şi verdeaţa. Nimeni nu putea trăi în aceste condiţii şi ar fi fost toţi sortiţi pieirii dacă nu ar fi intervenit cineva.
În timp ce Domnul şi Sfântul Petrea se îndepărtau, o persoană care înainta cu greu prin mulţime îi strigă. Era o femeie cu un prunc în braţe care a căzut în genunchi şi şi-a cerut iertare în numele tuturor oamenilor ce nu crezuseră în spusele Domnului. Acum se căiau. Femeia a simţit că trebuie să facă acest gest din dragoste pentru copilul ei pe care îi iubea din suflet şi nu voia să-l piardă.
Femeia care plângea şi copilul acela nevinovat l-au făcut pe Domnul să se răzgândească şi să oprească dezastrul. Iisus le-a dat oamenilor o a doua şansă în speranţa că vor fi mai buni.














Iubirea – o rază de soare
Gia
Iubirea este sentimentul ce-ţi umple inima de fericire, de bunătate, de speranţă. Nu există pe lume ceva ce te poate face mai fericit decât iubirea.
Când trăieşti acest sentiment simţi că eşti mai bun, că te-ai schimbat faţă de cum te ştiai tu însuţi şi că nu mai eşti acelaşi. Oricât de rea ar fi o persoană iubirea o transformă într-o persoană bună şi fericită care trăieşte în al nouălea cer.
Sufletul tău poate fi întunecat sau poate fi de gheaţă, dar când iubirea bate la poarta sufletului tău iar tu îi deschizi, în el intră o rază de soare ce luminează puternic şi te încălzeşte.
Aceasta este iubirea: o rază de soare care ne invadează viaţa când ne aşteptăm mai puţin şi nu ne putem împotrivi ei, căci odată ce a găsit cheia inimii tale şi a pus stăpânire pe ea nu mai poţi face nimic.
Toţi ştim că fără soare nu putem trăi. Ei bine, şi de iubire avem nevoie în egală măsură. Ea ne aduce zâmbetul pe buze şi ne dă o sclipire aparte a ochilor. Cine nu a descoperit sentimentul de iubire este plin de deznădejde şi chiar de invidie pe cei ce sunt fericiţi.
Un licăr se speranţă apare în inima îndrăgostiţilor care pot lupta împotriva oricărui obstacol apărut în calea fericirii. După cum ştim deocamdată soarele nu va dispărea niciodată de pe cer. Tot aşa şi iubirea este veşnică. În unele cazuri sentimentul acesta produce şi suferinţă pentru că persoana iubită nu poate fi lângă noi tot timpul din diverse motive. Asta nu înseamnă că o iubim mai puţin.
Despărţirea pe cel drag provoacă multă suferinţă şi răni adânci în suflet pe care niciun doctor nu le poate vindeca. Din acest motiv unora le e teamă să iubească pentru a nu trăi momentul crudei despărţiri.
Iubirea e un sentiment pur, sincer şi profund care nu ţine cont de aspectul fizic sau de defecte. Atunci când iubeşti pe cineva iubeşti de fapt sufletul acelui om, ceea ce are el în inima sa. De aceea se spune uneori că iubirea este oarbă.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu