Eseuri

Despre Eminescu....

CENSOR

“ Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc[...] Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal” ( Tudor Arghezi)
Studiat chiar şi în literatura universală, elogiat de critici ca cel mai mare poet romantic al tuturor timpurilor, Eminescu nu a putut fi apreciat la adevărata sa valoare pe durata vieţii, iar de înţelegere nu a avut parte decât de la prea puţini dintre contemporanii săi.
Creaţia sa literară incomparabilă este cea care îi conferă nemurirea, deşi destinul i-a negat posibilitatea de a avea privilegiul unei vieţii lungi. ”Ars longa, vita brevis” căci în cazul lui Eminescu dictonul lui Hipocrat se potriveşte perfect. Statutul pe care l-a dobândit în literatură se datorează talentului său deosebit, dar şi vastelor sale cunoştiinţe din multiple domenii. Pasionat de filosofie, i-a studiat neobosit pe Shopenhauer si Kant la universităţiile din Viena si Berlin, a căror operă a citit-o pe nerăsuflate.
Economia politică, ştiinţele, artele şi istoria sunt doar o parte din domeniile aprofundate. Dobândeşte cunoştiinţe remarcabile din literaturile clasice, devenind specializat în operele marilor scriitori latini. Cel mai mult îl apeciază pe Horatiu, iar Ovidiu - marele poet latin exilat la Tomis - are o influenţă importantă asupra artei sale poetice. Eminescu citeşte întreaga operă ovidiană, descoperind valoarea inestimabilă a ”Tristelor”şi “Ponticelor”, a elegiilor scrise de ”Poetul iubirii” pe parcursul exilului său pe tărâmurile Dobrogei de azi.
Alături de studiul aprofundat al literaturii latine, Eminescu cunoştea în cel mai mic amănunt şi operele marilor scriitori greci. Îl admira pe Homer, poetul orb care a cântat în versurile sale războiul troian şi ispraviile neînfricatului Ulise, lăsând posterităţii adevărate comori literare în epopeile sale “Iliada”şi”Odisea”, atât din punct de vedere literar, cât şi istoric. Aceste două opere reprezentative pentru cultura elină ne furnizează singurele informaţii despre intervalul cunoscut în istorie sub denumirea de “perioada anilor întunecaţi” despre care nu avem alte informaţii. Operele marilor tragici greci şi a filosofilor elini sunt studiate de poet chiar în original, cunoscând limba greacă şi preferând să nu recurgă la traducere. ”Oricare traducător este un trădător”, fiind una dintre devizele sale în aprofundarea literaturii. Din literatura universală, pentru marele romantic, literatura germană rămâne o mare pasiune. Pe perioada studiilor făcute la Berlin Eminescu este de-a dreptul fascinat de Schiller şi Goethe. Le citeşte operele pe nerăsuflate, iar pretutindeni în creaţia sa se pot găsi conexiuni între literatuta germană şi operele eminesciene.
Gemanofil încă din anii adolescenţei, poetul va aprecia cultura germană chiar din vremea petrecută la Ipoteşti şi Cernăuţi. Trăind într-un mediu germanic, va învăţa cu uşurinţă limba a cărei muzicalitate îl atrăgea încă din anii copilăriei. Există dovezi clare, printre care şi scrisorile tatălui său, conform cărora în familie se folosea această limbă. Copil fiind, micuţul Mihai citea literatură fantastică şi sentimentală fără mare valoare artistică, dobândind vaste cunoştiinţe de limba germană, ce îi vor fi de mare folos la Berlin, unde va fi mult mai apreciat datorită cunoaşterii limbii oficiale. Fiind familiarizat cu universul şi cultura germană, Eminescu va fi acceptat mult mai repede decât alţi studenţi străini şi se va acomoda mai uşor. Studiul literaturii germane şi cunoaşterea culturii nemţeşti îi vor influenţa universul poetic, aşezându-i opera pe o treaptă superioară comparativ cu a altor poeţi, dar influenţa germanică nu a reuşit să îi schimbe structura poetică. Eminescu va rămâne acelaşi romantic, etenul îndrăgostit de ideea de a fi îndrăgostit. Mereu predomină în opera sa peisaje nocturne, dominate de razele lunii nelipsite dintr-un cadru feeric. La Eminescu întotdeauna frumuseţea naturii se îmbină cu dragostea neîmplinită.
Din literatura germană împrumută motivul florii albastre, simbolizând dorul nemărginit. Preia şi valorificarea folclorului, pentru care demonstrează o adevărată stimă. Încă din vremea copilăriei, era fascinat de basmele auzite la bătrânii satului, poveşti cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene care I-au îndulcit cei mai frumoşi ani, când era vrăjit de farmecul basmelor şi jocurilor copilăriei. Aproape toate poeziile sale au motive şi influenţe populare, dovedindu-se şi un pasionat culegător de texte populare. Pasiunea pentru valoarea inestimabilă a folclorului îl va duce la conceperea unor opere de excepţie, precum”Călin-file din poveste”ce are la bază basmul popular “Călin Nebunul”cules de însuşi Eminescu. Pe parcursul studiilor sale de la Viena şi Berlin şi nu numai, ”luceafărul poeziei româneţi” îşi va descoperi o altă mare pasiune, alături de literatură: filosofia care reprezintă o influenţă atât asupra operei sale, atât asupra artei sale poetice, dar mai ales asupra stilului universitaţiile din Viena si Berlin, a căror operă o citeşte pe nerăsuflate. Economia politică putea cuprinde totalitatea învăţăturii, totalitatea ştiinţei de pe pământ.
Asemenea „Sărmanului Dionis”, care nu reprezintă altceva decât un alter ego al geniului neînţeles, Eminescu suferă amar pentru că o viaţă omenească este mult prea scurtă pentru
a putea asimila întreaga înţelepciune a lumii, pentru a putea citi totalitatea cărţilor existente în bibliotecile lumii. Deşi studiază neobosit zi şi noapte, adevărata sa cultură se datorează lungilor lecturi. Există mărturii ale contemporanilor săi care îşi amintesc despre marele poet şi despre pasiunea sa pentru înţelepciunea ce se poate găsi doar în plăcerea adusă de citirea unei cărţi. Pe parcursul studiilor din străinătate, îndată ce primea bani din ţară, de la tatăl său, primul lucru pe care se grăbea să îl facă era să-şi cumpere cărţi. Le citea pe nerăsuflate, nemaiavând nevoie nici de mâncare, nici de apă. Cunoscuţii săi afirmă că după ce primea banii şi cumpăra cărţile, Eminescu nu mai putea fi văzut nicăieri. Nu mai iesea nicăieri, nu îl mai întâlnea nimeni.Citea încontinuu, fără să îi mai pese de nimic altceva, iar când le termina şi rămânea fără resurse monetare, le revindea la anticariate.
Lectura a reprezentat o mare pasiune încă din vremea adolescenţei. Biblioteca lui Aron Pumnul, profesor de limba română şi îndrumătorul său spiritual, era cunoscută în întregime, Eminescu citind toate cărţiile mentorului său. Pedagog şi om de litere deosebit, Aron Pumnul va avea o influenţă remarcabilă asupra marelui poet .Descoperindu-i talentul inconfundabil, îi încurajează să scrie versuri şi să se afirme în literatură. Eminescu va rămâne chiar în gazdă la el pe durata studiilor. Îl admiră foarte mult, dar Aron Pumnul nu va putea fi multă vreme alături de el, acesta suferind de o boală incurabilă. Eminescu va deplânge moartea îndrumătorului său, compunând elegia ”La mormântul lui Aron Pumnul”. Un mentor la fel de important pentru activitatea sa literară este şi Titu Maiorescu, preşedintele „Junimii”, omul din umbră care coordona întreaga viaţa a scriitorilor. Pentru Eminescu, reprezintă, în primul rând, un foarte bun prieten care îl va ajuta să se afirme în „Convorbiri literare”, iar apoi să facă parte din „Junimea”. Este alături de poet şi îl apără împotriva ofensivelor lansate de contemporanii săi. Mărturisirea lui Titu Maiorescu cu privire la Eminescu trebuie luată, în primul rând, ca un omagiu, cel mai mare care i s-ar putea aduce poetului român. Maiorescu intuieşte faptul că Eminescu este un geniu pentru că semnele caracteristice, versificate prin personalitatea poetului, sunt ale geniului. Un element esenţial pentru menirea vârstei geniului este acela de a răspunde nu unei sorţi particulare, ci sorţii omenirii în general. Referindu-se la puternica personalitate eminesciană, Petre Ţuţea l-a numit pe Eminescu „sumă lirică de mari voievozi”. Numele lui răsună până unde sufletul îngheaţă şi fiinţa se sfarmă. El a recuperat fiinţa identităţii noastre. El n-a uitat, în primul rând, niciodată biserica neamului său.
La conacul Eminovicilor de la Ipoteşti sărbătorile erau ţinute cu mare sfinţenie. Orice zi care aminteşte de Eminescu, aminteşte de sufletul românului, de limba română, de noi în faţa noastră şi în faţa lumii întregi. El a dat suflare unui nou timp al poeziei, a dăruit cuvântului intimitate, a aşteptat mereu noul, Învierea noului neam, răsfoim în poezia eminesciană urmele scripturilor bătrâne, un sensibil joc de cuvinte. Îl regăsim pe Eminescu un vindecător, prin poezie şi un inovator, prin credinţă.
Despre influenţa „luceafărului” asupra contemporanilor, se poate afirma cu
certitudine că Eminescu, prin talentul său literar şi vastele sale cunoştiinţe, i-a eclipsat pe
mulţi alţi poeţi, care nu au putut fi apreciaţi fără a fi comparaţi cu el. Un bun exemplu în acest sens este Vasile Alecsandri. Poet deosebit, rămas cumoscut şi apreciat ca un mare pastelist, capabil să zugrăvească în cuvinte peisaje feerice, a rămas mereu în umbra
marelui poet pe care nu a putut să îl egaleze. Pastelurile sale sunt mereu comparate cu idilele lui Eminescu.
Aceeaşi influenţă asupra contemporanilor se va continua şi după moartea sa, urmând ca şi viitorii poeţi să fie mereu apreciaţi în comparaţie cu Eminescu. Dar oare va putea cineva vreodată reuşi să creeze o operă superioară celei eminesciene? Doar timpul are răspunsul la această întrebare, dar „pentru tot ce-i etern,timpul nu există”. Eminescu n-a fost în America! Pe vremea aceea ,America era departe de noi din toate punctele de vedere, dar în bibliotecile americane, Eminescu se afla în traduceri făcute de români şi nu numai atât. La începutul mileniului al treilea, Eminescu se recită la Detroit, la simpozioane importante de la Michigan University şi în multe alte părţi pe planetă, de la Bucureşti la Tokio, de la Berlin, Paris, la Buenos Aires. Eminescu n-a fost în Uniunea Europeană! Dar ne place, nouă, românilor, să-l auzim rostit în atâtea limbi ale Europei, de la tinerele generaţii, tot mai doritoare de schimbări şi frumuseţi. Deşi, pentru noi, romănii, fie vorba, în nici o limbă Eminescu nu sună ca în româneşte.
Să sperăm că într-o zi, un Eminescu tot atât de melodios va suna şi în engleză şi în daneză şi în franceză. Cu cât Eminescu va fi al tuturora, va fi mai mult al nostru, şi mai mare, şi mai mare. ”The greatest Romanian poet”, cum scria pe afişele celor două simpozioane americane. Un geniu nu are hotare. El se scrie în inimi. El se scrijelează în suflete. Spre nemurire. Spre neuitare…




INSPIRAȚIA LUI EMINESCU

CRY GIRL

“Eminescu[…] a fost și va rămâne cea mai copleșitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc atunci când se alimentează din adâncimile fertile și insondabile ale unui font autentic”, Dupa părerea mea Eminescu este și a fost o mare personalitate a poeziei românesti , care a devenit prin talentul lui si pasiunea sa pentru natură și știinta iubirii, Luceafarul poeziei românești.
Lirica erotică eminesciană cuprinde două faze distincte ale creației privind exprimarea sentimentelor de dragoste. O prima fază, așa zisa naturistă, ilustrează momentele fericite care se asociază unui cadru natural, aflat în deplină armonie cu stările sufleteşti ale poetului („Dorinţa”, „Lacul”, „Sara pe deal”). A doua etapă a liricii erotice se defineşte prin profunzimea filosofică a sentimentului de iubire, ceea ce dă creaţiilor din această perioadă fericire, melancolie, provocate de dezamăgirea poetului, aflat mereu în căutarea idealului de iubire. Deși sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste două teme (natura şi iubirea) comportă o suită de motive, semnificaţii şi ipostaze proprii. Cultivarea cu predilecţie a simbolurilor iubirii şi naturii este unul dintre elementele decisive în integrarea liricii eminesciene în curentul romantic literar.
În primul rând pasiunea lui pentru poezie este în mare parte datorată iubirii vieții lui Veronica Micle. El s-a inspirat foarte mult din viața personală și în oarecare parte din suferința provocată de iubire si poate de dragostea familială.
Cu toate că nu a fost un elev excepțional, Eminescu, fire ușor impresionabilă a reușit sa devină ceea ce și-a propus , a intrat în clasa a-II-a avându-l profesor de catedră pe Aron Pumnul, care și acesta a avut o mare influență asupra lui și a talentului acestuia, sfătuindu-l și încurajândul, fiindu-i chiar un tată adoptiv tânărului poet. Lui Aron Pumnul i-a fost dedicată o poezie după moarte, La mormântul lui Aron Pumnul.
Dragostea pentru Veronica Micle , pentru ceea ce îl înconjura, peisajele și amintirile care le avea cu natura, codrul și spațiul natural, toate au reprezentat sursele lui Eminescu de inspirație și totodată au reprezentat personajele în creațiile lui.
În mare majoritate a operelor , marele poet a fost influențat și îndragostit de spațiul natural, descriind natura pe foaie așa cum o vedea și o simțea el…Opere ale lui Mihai Eminescu care sunt cunoscute și celebre , “Ce te legeni codrule” ,”Floare albastră” , “La mijloc de codru des”, toate descriu natura mult iubită cu elementele ei mirifice, codrul-preferatul poetului, loc în care îi plăcea să stea încă de copil să asculte susurul apei și să privescă cerul.
Marele Eminescu a avut într-adevăr un fond autentic de inspirație continuu. Când nu era natura, o avea pe Veronica, fata mult cunoscută ca o sursă de inspirație și un sprijin nu numai moral. Marele poet a combinat cele două elemente,dragostea de oameni și cea pentru natură într-un întreg. A introdus un element în preajma celuilalt dovedind că pentru el amândouă elementele contează și că fiecare își are continuarea doar în preajma altuia.
Cum se știe bine o importantă sursă de inspirație a fost Veronica Micle care a pătruns în sufletul lui Mihai Eminescu ca o mare iubire. Veronica l-a influențat cel mai mult pe Mihai Eminescu ca să scrie poezii. Toate poeziile de dragoste care le-a scris le-a dedicat Veronicăi. Cele mai cunoscute opere ale lui sunt: ”De cate ori,iubito”, “S-a dus amorul”, “Când amintirile”, “Pe lângă plopii fără soț”.
“ Pe lângă plopii fără soț” e o poezie a tristeții, a determinării iubirii, a pierderii speranțelor în dragoste ca sentiment inălțător. Un adevărat artist, nu poate fi intotdeauna înțeles așa cum ar fi un om simplu. Dorința marilor poeți și aspirațiile lor sunt mai presus de înțelegerea oamenilor de rând.





Mihai Eminescu la Lugoj

FANTASIO

“ Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc[...] Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal” (Tudor Arghezi)

Printre personalităţile proeminente care au poposit pentru o vreme în municipiul Lugoj, alături de poetul şi filozoful Lucian Blaga, de compozitorul şi dirijorul George Enescu, de domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi mulţi alţii, marele poet Mihai Eminescu a făcut cu prezenţa sa la Lugoj, alături de trupa de teatru a lui Mihai Pascaly, în perioada 4 – 26 (28) iulie 1868 (la doar 18 ani), o deosebită onoare lugojenilor, oraşului de pe Timiş; în 2008, se împlinesc 140 de ani de la acest deosebit eveniment din viaţa Lugojului. Lugoj sau “În oraşul celor mai înflăcăraţi iubitori de teatru”: acesta este oraşul Lugoj în viziunea lui Gellu Dorian şi a lui Emil Iordache, autorii volumului PAŞII POETULUI (Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989) – o carte despre locurile unde a poposit Mihai Eminescu cu trupa de teatru a lui Pascaly; aceasta este, poate, cea mai frumoasă şi mai potrivită caracterizare a lugojenilor iubitori de frumos. În acest sens, autorii subliniază:
“Dorinţa de a avea o trupă de teatru în oraşul lor măcar pentru câteva zile, lugojenii şi-o manifestă printr-un apel de dincolo încă din 1865; cereau, cu toată simţirea lor sufletească, ca trupele de teatru să vină şi în oraşul lor. Nu există nici un document care să ateste sosirea în Lugoj a unei trupe dramatice mai curând de vara anului 1868. Ceea ce înseamnă că Pascaly a ţinut seama de apelul locuitorilor de pe malul Timişului. Şi, mult doritori de spectacole în limba română, acei bănăţeni de mare suflet au făcut eforturi deosebite pentru a-i primi cum se cuvine pe actorii trupei lui Pascaly, printre care se număra şi Eminescu. […] Prezenţa actorilor la Lugoj era aşteptată cu dragoste […]. În aceste condiţii, bucurându-se de o atât de bună primire, trupa românească îşi prelungeşte contractul de şase spectacole, dând până la urmă zece. La care dintre fruntaşii oraşului va fi stat Eminescu, nu se mai ştie, dar casa respectivului lugojean se bănuie a fi pe undeva pe lângă Hotelul “Dacia”, fostul “Vulturul negru”, în actualul Centru vechi. […] Rămânând în Lugoj de la 4 iulie până la 28 (26) iulie 1868, actorii români şi-au rulat cam întreg repertoriul […]. Din locul său de sub avanscenă, Poetul Mihai Eminescu asculta freamătul entuziast al spectatorilor, se simţea şi el părtaş la bucuria actorilor asupra cărora se revărsau talazuri de aplauze şi flori. […] Încheindu-şi seria de spectacole […], trupa se îndreaptă spre Timişoara, după ce strătuse 25 de zile în oraşul de pe malul râului Timiş. […] Eminescu nu avea să mai revadă aceste locuri…”. Aceasta este mărturia impresionantă a autorilor volumului PAŞII POETULUI. La Lugoj, spectacolele trupei de teatru a lui Pascaly, din vara anului 1868, au avut loc în vechea clădire a Teatrului Orăşenesc (clădirea dintre Biserica Romano – Catolică “Sfânta Treime” şi fosta Cofetărie “Liliacul”, apoi “Elmaflor”), de pe Str. Bucegi. În semn de mare preţuire şi admiraţie faţă de marele poet Mihai Eminescu, lugojenii au marcat la Lugoj importanţa şi ineditul evenimentului din 1868 prin dezvelirea unei Plăci Comemorative “Mihai Eminescu”, din marmură albă, aşezată pe faţada clădirii fostului Teatru Orăşenesc, pe care scrie: “Omagiul luceafărului poeziei româneşti MIHAI EMINESCU care a poposit în Lugoj în perioada 4 – 26 iulie 1868 cu trupa de teatru a lui Pascaly.” Tot ca un omagiu al lugojenilor adus poetului Mihai Eminescu, în anul 1993 s-a dezvelit la Lugoj, între Biserica Ortodoxă “Adormirea Maicii Domnului” şi Colegiul Naţional “Iulia Hasdeu” din Lugoj, pe Str. 20 Decembrie 1989, în mijlocul unui mic parc înconjurat de brazi şi arbori ornamentali, Bustul lui Mihai Eminescu (1850 - 1889).
Turnat în bronz, aşezat pe un soclu înalt de aproximativ 2 metri şi placat cu gresie de culoare gri, Bustul lui Mihai Eminescu este opera sculptorului aromân Pasima; această lucrare trebuia să fie expusă la Viena, dar, cu sprijinul fostului ministru al culturii Andrei Pleşu şi al fostului primar Virgil Turcan, Bustul lui Mihai Eminescu a fost amplasat în Lugoj.
Mai mult decât atât, o stradă din Lugoj poartă numele Poetului: Str. Mihai Eminescu leagă Spl. Coriolan Brediceanu de Str. Bucegi, lângă Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu” şi Casa Cultural - Expoziţională a Personalităţilor. Prin aceste modeste simboluri, dar de mare valoare spirituală şi mare preţuire, trecerea marelui poet Mihai Eminescu prin Lugoj va rămâne în nemurire, în conştiinţa şi în sufletul lugojenilor.
Pornind de la această perioadă a existenţei lui Mihai Eminescu, anul 1868, anul în care, alături de trupa de teatru a lui Pascaly, a poposit la Lugoj, mă voi referi la creaţia poetică a lui Mihai Eminescu, în evoluţia ei, din care transpare ideea nemuririi.
La doar 18 ani, în 1868, Mihai Eminescu scrie poezia Numai poetul, intuind puterea sufletului de a deveni nemuritor prin poezie, prin artă:

“Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mărei infinit.

Numai poetul,
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului […].”

Mai târziu, Mihai Eminescu reia ideea nemuririi sufletului în una din variantele poeziei Scrisoarea I, intitulată Moarte, tu îmi pari…:

“[…] Spre-a pricepe-a tale visuri omul mic se întreţine,
Nesimţind c-a lui viaţă e-orologiu pentru tine. […]
Orce pas îl face-n lume, e un pas înspre mormânt.

Dar în noi este un ceva, care-adânc samănă ţie,
Ca şi tine a lui spaţiu se întinde-n vecinicie
Şi în marginile noastre el icoană este – a ta –
Sufletul. El ne consumă în folosul tău şi ţie
El îţi arde gata vecinic de-a lăsa a lui chilie –
Numai spre a te-nţelege, se coboară-n noi câtva.

[…] Când ca o pană în aer, ne simţim suspinşi în timp –
Îndărăt o veşnicie şi-nainte-o veşnicie […].”
După 15 ani de la poezia Numai poetul, 1868 - 1883, Mihai Eminescu, trăindu-şi propria experienţă sufletească, scrie poezia Odă – în metru antic – (varianta finală), care este, mai mult decât oricare dintre poeziile eminesciene, o odă a suferinţei, dar o odă către propriul său spirit, înţeles ca spirit poetic, pentru că moartea lui este doar o aparenţă, iar destinul lui este nemurirea.
În propriul său destin Mihai Eminescu se cunoaşte doar prin poezie, artă sau iubire, doar prin creaţie sau prin dăruire, dar se cunoaşte doar în măsura în care “învaţă” să moară (vers care este de o rară profunzime):

“Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;”

Elegia Odă – în metru antic – este oda fiinţei, a risipirii propriei fiinţe în timp, dar mai ales o rugăciune pentru reîntregirea fiinţei prin moarte şi, asemeni destinului Păsării Phoenix, o eliberare prin suferinţă a existentului, o eliberare a spiritului de trup prin purificare:

“Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix ?”
Văzută ca expresie a condiţiei umane, ideea din Odă – în metru antic – este o treaptă prin care sufletul pornit în lume trebuie să treacă, înainte de a redeveni pur, de a se regăsi pe sine în identitatea din începuturile lui; este o reîntoarcere a spiritului în sine, o refacere a eului risipit în lume:

“Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă !”

La Mihai Eminescu, sentimentul nemuririi sufletului, în toate poeziile în care se regăseşte, s-a născut din sentimentul negaţiei clipei, din sentimentul celor care rămân veşnice: nemurirea din care s-a întrupat sufletul este nemurirea la care poetul a aspirat să se întoarcă şi la care s-a şi întors prin toată creaţia sa.


(Bibliografie:
Gellu Dorian şi Emil Iordache, PAŞII POETULUI, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989.)

Noi, Eminescu şi Unirea

ARISTARC

« Eminescu […] a fost şi va rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc , atunci când se alimentează din adâncimile fertile şi insondabile ale unui fond autentic. » (Ştefan Augustin-Doinaş)

Ninge în sufletul meu cu fulgi de lumină. Ei vin să mă armonizeze cu gândurile din apele eternităţii, reflectate în lumea noastră prin constelaţia Vărsătorului. Clipa fizică repetă de 145 de ani naşterea naţiunii române într-un stat unic. Armonie (AR-MON-I-E) este o uniune, căci adevărul unu ( mono)- ie; doar aşa pacea şi liniştea se pot aşterne, când contradicţiile îşi găsesc locul într-un singur adevăr. Apele s-au învolburat sub torentul cuvintelor răutăcioase din Republica Moldova. Ele reflectă poate teama celor care le-au rostit, căci ei ştiu că în vâltoarea vremurilor, vârtejul unirii atrage, nu aruncă părţi din el.
Undeva, o frază a sunat poate ciudat, dar poate nu-i aşa: "În al şaptelea an al noii ere casa se va reuni". Unii tot vorbesc de era Vărsătorului; or fi basme sau speranţe?... Viaţa ni le va lămuri. Acum, uniţi în cuget şi simţiri, ca în clipele realizării unirii, înţelegem forţa evenimentelor derulate sub forţa cuvântului, ce poate avea multe simboluri - aşa cum se prezintă şi în Biblie.
Dumnezeu ne-a hotărât destinul (Psalmul 139); tot aşa Unirea din 24 ianuarie 1859 ne-a fost predestinată. De la prima unire cunoscută din vremea lui Burebista, evenimentul a fost revitalizat prin urmaşii săi cei mai de seamă care au rămas vii în conştiinţa neamului. Ştefan cel Mare şi Sfânt, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazu şi Alexandru Ioan Cuza, în viziunea mea formează o adevărată Cruce a neamului. Aşa cum lumina şi întunericul, ziua şi noaptea, femeia şi bărbatul, formează un întreg, tot aşa crucea - prin cele două axe (vertical şi orizontal) formează o unitate. Crucea apare pe vase (cele mai reprezentative fiind la Cucuteni) cel puţin din neolitic (mileniul şase-cinci îHr). "Crucea este specifică cusăturilor", ca punct şi motiv popular românesc; ea ne transmite din perioada arhaică sensurile magico-religioase, cu care erau încărcate iile lucrate de femei - în care gândurile şi sentimentele de iubire şi protecţie pentru fiu sau bărbat se impregnau în material. Prin aceasta, în acele epoci, bărbaţii erau protejaţi şi aveau curaj în faţa duşmanului. Gândul este o forţă; de aceea religia ne avertizează să nu greşim nici cu gândul.
În acest context crucea are şi sensul de finalizare, de a pune punct, de a pecetlui. Toate popoarele au creat mituri pentru fii lor cei mai viteji. Marele poet Mihai Eminescu, înţelegând puterea cuvântului şi gândului a folosit invocarea pentru întărirea forţei spirituale a celor doi eroi şi strămoşi ai neamului, Ştefan cel Mare şi Sfânt, respectiv Vlad Ţepeş.
Şi sufletul nostru se încarcă de simţămintele lor atunci când îi invocăm.

Ştefane Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta...
Cum nu vii tu, Ţepeş-Doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei.
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară.

Până şi "grafic" cele două poezii (Doina şi Scrisoarea a III), prin lungimea versului pot forma, ca şi domnitorii invocaţi, o cruce - prin axul puterii de a apăra ţara, Ştefan, şi prin balanţa dreptăţii din mâna lui Vlad (primul care a întronat dreptatea şi cinstea rămase în amintirea poporului - prin cana de aur de la făntâna publică pe care nimeni nu cuteza s-o fure).
Teritoriile Moldovei se întind mai mult pe direcţia Nord-Sud , iar ale Valahiei de la Vest la Est. Mihai Viteazu, apărător şi unificator al neamului, se alătură lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, iar Alexandru Ioan Cuza, ca domn al României, bun legislatori rămas în conştiinţa neamului prin sintagma "Ocaua lui Cuza" se alătură lui Vlad Ţepeş în lupta pentru ordine şi dreptate.



GENIU-ROMANTIC-NAŢIONAL
ÎN CREAŢIA EMINESCIANĂ

FLOARE ALBASTRĂ


Eminescu […] a fost şi va rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, atunci când se alimentează din adâncimile fertile şi insondabile ale unui fond autentic.


Pornind de la afirmaţia critică de mai sus, două sunt aspectele pe care ni le propunem în eseul nostru: tema geniului, respectiv izvoarele de inspiraţie în lirica eminesciană. Tema geniului nu poate fi însă discutată în afara curentului al cărui manifest a fost semnat de V. Hugo, iar caracterul naţional nu poate fi apreciat corect fără o proiectare în universalitate. Vom folosi pentru ilustrare poemul epico-liric, Luceafărul.
O mare apariţie în istoria creaţiei artistice sau a gândirii, departe de a fi o piesă izolată, întruchipează termenul unei relaţii, ce-şi încrucişează firele pe un câmp magnetic mai extins. De aceea, oricât de acută s-ar dovedi exclusiva pătrundere intrinsecă a unui poet, ea nu dispune totuşi de elementele necesare pentru a-şi spune şi ultimul cuvânt asupra valorii sale. Numai din conexarea cu anumite implicaţii venite din afară se proiectează o operă de artă în reala ei pondere axiologică. Ea rezultă, cu alte cuvinte, din întregul câmp de relaţii unde autorul ei se situează ca simplu termen. Într-o asemenea configuraţie mai extinsă, valoarea sa se precizează progresiv pe două trepte deosebite: prima se opreşte la stabilirea locului său în contextul culturii naţionale (Scrisoarea III – influenţe istorice naţionale), iar a doua merge mai departe, către aflarea sediului pe care-l ocupă în panteonul universal. Stabilirea poziţiei poetului în cultura sa naţională descoperă, într-adevăr, o imagine mai precisă a valorii sale, dar numai dintr-un unghi parţial şi, de aceea, relativ. Doar aflarea locului său în cucerirea următoare, adică aflarea locului său în universalitate poate pronunţa cu adevărat ultimul cuvânt în această privinţă. Este singura cale de privire sigură a valorii sale absolute.
În studiul Poezia lui Eminescu, Edgar Papu apreciază că ideea universalităţii nu trebuie confundată cu problema difuzării sau a succesului său peste hotare. În continuare, criticul subliniază că unele dintre marile expresii lirice universale, de la străvechea serie a Vedelor până la Verlaine şi încă mai departe până la anumiţi reprezentanţi ai poeziei mai noi îşi află unele trăsături anticipate în opera eminesciană. Mai mult decât atât, un poet reuşeşte să se integreze în câmpul valorilor universale pe trei căi distincte.
Atinge prima treaptă îmbogăţind şi aducând la ultima perfecţiune (încă nerealizată până atunci) unele expresii dinainte existente, însă mai nedesăvârşit exprimate.
În secunda treaptă, poetul devine universal atunci când, prin elementele noi şi valabile creaţiei sale, contribuie substanţial la întregirea celor mai reprezentative trăsături ale momentului pe care-l trăieşte.
În final (treapta a treia), el poate cuceri universalitatea dacă opera sa cuprinde anumiţi germeni care anunţă viitorul. Eminescu străbate cu strălucire toate aceste căi! El n-a mai apucat, însă, să alcătuiască o mare sinteză din multiplele sale contribuţii, aşa cum intervalul de activitate artistică a permis unui Dante, unui Shakespeare, unui Goethe.
În etapa iniţială, Eminescu îmbogăţeşte romantismul şi îl înalţă până la ultima treaptă a desăvârşirii.
În al doilea rând, perspectiva marilor depărtări, unde se fixează antologic poetul, îşi descoperă unul din punctele de plecare tot în romantism, aşa cum a ilustrat, printre altele, precendentul lui Novalis. Eminescu depăşeşte nu numai raza romantică, ci şi toate celelalte antecedente cunoscute.
Probabil cea mai romantică temă, în sensul că a fost pentru prima dată introdusă în literatura de romantici, este cea a omului de geniu. Cel care a consacrat-o şi care a definit în fapt prototipul geniului nu este altul decât Byron. Acest model uman se caracterizează desigur prin posedarea unor însuşiri neobişnuite, cum ar fi memoria excepţională, inteligenţa covârşitoare, pasiunea pentru studiul de orice fel, seninătatea abstractă, dezinteresul faţă de tot ceea ce este lumesc şi bineînţeles o viaţă pasională plină de aventuri.
S-a spus şi s-a repetat de multe ori că la Eminescu conştiinţa universală se suprapune şi se contopeşte cu prealabila conştiinţă naţională, germinată într-însul. Cu cât rădăcinile se află mai adânc înfipte-n pământul naţional – cu atât coroana arborelui devine mai rotundă şi mai umbroasă extinzându-se pe plan universal. Aceste două feluri de conştiinţe nu se pot despărţi niciodată, şi cu atât mai intens conlucrează la ele autorul Luceafărului.
În ceea ce priveşte universalitatea – naţionalitatea lui Eminescu, Edgar Papu observă în capitolul Glosse eminesciene – Naţional şi universal că pe plan naţional, Eminescu se dovedeşte un exponent nedezminţit al pământului nostru, mai întâi prin limbă şi apoi prin stil sau curentul stilistic pe care îl ilustrează.
O componentă şi mai importantă a conştiintei sale naţionale se arată, însă, a fi stilul sau curentul din care face parte. S-a spus, astfel, că Eminescu ar fi un romantic întârziat, formulă greşită. Romantismul n-a fost un fenomen exploziv, apărut o singură dată, ci s-a desfăşurat în valuri succesive timp de 100 de ani, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea până la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Pentru Eminescu, Oamenii se împart în două categorii: unii caută şi nu găsesc, alţii găsesc şi nu se mulţumesc. Este greu de spus unde se încadrează oamenii de geniu. Se poate spune că ei fac parte din ambele categorii, căci caută mereu ceva ce nu poate fi găsit, şi atunci când găsesc cel mai apropiat echivalent pământesc al dorinţelor sale, îl dispreţuiesc. Există însă şi un miraj al atingerii idealului, căruia romanticii îi datorează tot zbuciumul şi suferinţa vieţii lor, pentru că, aşa cum spune şi Goethe‚ Niciodată nu suntem mai îndepărtaţi de scopul dorinţelor noastre, decât atunci când ne închipuim că-l posedăm. Pentru Eminescu, oamenii în general, dar mai ales cei superiori, cei geniali, sunt probleme pe care şi le pune universul, iar vieţile lor încercări de dezlegări. Este fără îndoială o definiţie cât se poate de originală, în care viaţa omului este conceptualizată ca o frumoasă, dar eternă îndoială şi enigmă.
Schopenhauer susţine că geniul este inadaptabil, nefericit, strivit de o lume prozaică, brutală, mercantilă, egoistă, dăruită răului. Vede în geniu singura forţa aptă de a se opune voinţei de a trăi, spiritul poate scăpa şi prin atarxie (renunţare, retragere, resemnare), prin contemplare...
Geniul, spirit inadaptabil, superior prin gândirea atotcuprinzătoare, trăieşte nemulţumirea (în raport cu planul existenţial) convertită în amara resemnare, fiindcă are conştiinţa lucidă a deşertăciunii.
Una dintre cele mai importante însuşiri ale unui geniu este dinamismul, faptul că el nu vrea să se supună sorţii şi societăţii în care trăieşte, de aici derivând şi marea sa dramă. Această conştientizare parţială a luptei pe care o reprezintă viaţa unui om de geniu o întâlnim la mai toţi poeţii romantici: la Hugo, care afirmă: Trăiesc cu-adevărat doar cei ce luptă, iar pentru Goethe, a fi un om înseamnă a fi un luptător! Schiller va fi însă cel care va da o definiţie totalizatoare a ceea ce ar trebui să fie viaţa pentru orice om, şi deci cu atât mai mult pentru un geniu: Munca este condiţia vieţii, scopul îi este înţelepciunea şi fericirea, răsplata. Se înţelege astfel că pentru un geniu soarta nu poate fi decât nemiloasă, plină de deziluzii şi suferinţă, dar superioritatea sa faţă de ceilalţi oameni constă tocmai în capacitatea lui de a se ridica deasupra a tot ceea ce este omenesc şi pământesc, capacitate transpusă mai ales în opera sa genială.
Geniul este o temă care l-a preocupat în mod deosebit pe Eminescu, şi care este fără îndoială punctul de sprinjin al capodoperei sale lirice Luceafărul (mitul Zburătorului) şi al celei mai celebre şi interesante nuvele eminesciene, Sărmanul Dionis. Sunt foarte puţine poeziile ce nu conţin şi această temă profund romantică, Floare albastră, Mai am un singur dor, dar toate vorbesc despre zbuciumul şi neajunsurile vieţii omului de geniu şi despre speranţa în izbăvirea morţii.
Poetul şi-a recunoscut genialitatea în câteva rânduri, începând încă de la 18 ani: Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor precum soarbe soarele un nor din marea lui de amar şi tot la acea vreme scria în poezia Replici – Eu sunt un geniu,/ Tu o problemă.
Întrebarea care constituie cheia însăşi a înţelegerii sensului dat de Eminescu Luceafărului, priveşte definirea geniului. Această definire, prin care, de fapt, Eminescu s-a explicat pe sine, se afla în postuma Poveste magului călător în stele. În acest vast poem se afirmă că geniul este un străin într-o lume străină. Este o lume în lume, şi anume, gândire pură, o conştiiţa martor transmundană coborâtă în trupul cel urât şi dublată de un eu intramundan, eul de serviciu în lumea empirică. Geniul este atât de străin acestei lumi, încât Dumnezeu însuşi se împiedică în cifrul său, pentru că sunt scrieri străine; geniul este o entitate care nu face parte din planul Creaţiei.
Se mai spune că geniul nu are nicio stea, adică o stea cu noroc, aşa cum au pământenii, norocul intrând în definiţia destinului uman, indisolubil legat însă de perisabilitate, aşa cum precizează Demiurgul vorbind despre oameni: Ei au doar stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte./ …Noi nu cunoaştem moarte. Există deci o ireductibilă antinomie: noroc şi moarte pentru om, nenoroc şi nemurire pentru Hyperion.
Prin Hyperion, Eminescu creează un adevărat mit poetic. Personaj romantic de mare complexitate, Luceafărul este stea fixă, făptură de lumină, întruchipare a geniului şi daimon, entitate mediatoare între planuri opuse; el este şi titanul răzvrătit împotriva unei ordini imuabile şi spirit pur din aceeaşi substanţă cu Demiurgul; este suflet răvăşit de patima iubirii, Zburător, înger şi demon. Este un mit. Alături de el, celelalte personaje pot fi considerate ipostaze ale alteritătii, măşti ale eului liric, voci ale poetului şi simboluri ale sinelui abisal. „Eminescu nu se identifică numai cu Hyperion - afirmă N. Manolescu -, ci şi sub alte raporturi cu toate «personajele» poemului. În orice clipă «personajului» care vorbeşte i se poate substitui poetul, căci Cătălin, Cătălina, nu în mai mică măsură decât Demiurgul, sunt voci ale poetului. Pătrunzând în adâncul ultim şi misterios al poemului, nu ne aflăm faţă în fată cu nişte personaje concrete care joacă o poveste de dragoste, nici cu nişte simboluri abstracte, filosofice ori teologice, doar cu aceste voci extraordinare, al căror timbru ne este cunoscut, căci l-am auzit de atâtea ori, în poezia erotică sau filosofică a lui Eminescu." Desăvârşit prin formă (ritm iambic, măsură de 7-8 silabe, rimă încrucişată) şi prin viziunea poetică în care sunt închise tulburătoare înţelesuri filosofice, poemul eminescian oglindeşte „lumea însăşi a poeziei ca tristeţe cosmică şi ca sărbătoare a verbului. O lume devenită cântec în sine, lui singur dezlegare şi lege" (Petru Creţia).
Despre Luceafărul, însuşi Eminescu a declarat că intenţia lui a fost să înfăţişeze o dramă a geniului însingurat şi nefericit. Pentru aceasta el a asimilat şi transformat în simboluri lirice următoarele antinomii din filozofia lui Schopenhauer în legătură cu geniul şi omul comun, aflaţi în sfere diferite.
Aşadar, întreaga creaţie eminesciană justifică aprecierea lui Nicolae Iorga, care consideră următoarele: “Eminescu-expresie integrală a naţiunii române” .

Bibliografie :
Papu, Edgar- Poezia lui Eminescu, 1970
Eminescu, Mihai- Cugetări, Editura Albatros, 1979


Sub raza Luceafărului
POETA EMINENS(CU)
Într-un fel Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc[…[ Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. (Tudor Arghezi)
A vorbi despre Eminescu înseamnă a vorbi despre un om de o valoare excepţională.
Într-o viaţă scurtă, Eminescu a creat o operă monumentală, care învinge timpul şi spaţiul.
Pentru că versurile sale au adunat toată simţirea acestui popor, tot ce are mai frumos limba românească, poetul ocupă loc de frunte nu numai în literatura noastră, ci şi în literatura universală.
Eminescu este asemenea porţii deschise spre Paradis, este poarta pătrunderii noastre în universalitate.
Metafora „sfântul preacurat” are în vedere puritatea celui ales de Dumnezeu să fie fără pereche în lumea fascinantă a versului. Poetul însuşi era conştient de „dărnicia” Celui Atotputernic când afirma: Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amor.
Eminescu n-ar fi putut străluci pe cerul literaturii atât de viu, de intens, dacă n-ar fi depus aşa multă migală în căutarea formei perfecte în care să-i „încapă” ideile. Cuvintele devin stropi de aur sub pana mişcată de gândurile-i geniale.
Ce păcat că viaţa lui a fost atât de scurtă! A trăit treizeci şi nouă de ani. A trecut prin această lume ca un meteor, dar a rămas „neclintit” pentru posteritate ca un luceafăr pe cerul poeziei româneşti.
Mă întreb cât timp îi va trebui acestui pământ românesc să-şi unească sevele ca să trimită spre lumină un alt vlăstar de tăria celui al lui Eminescu?
Prin inteligenţă, memorie şi cultură şi-a uimit contemporanii şi a stârnit invidie, dar prin opera sa a încântat contemporaneitatea, cât şi posteritatea, pentru că el a devenit un pisc poetic la care nu se ajunge uşor.
Deşi a avut pregătire filozofică, el a scris într-un stil limpede şi armonios, putând să fie înţeles şi de omul obişnuit, nu numai de cei culţi. De aceea, cred că nu există român care să nu fi auzit de Eminescu sau să nu poată reproduce din memorie versuri ale marelui poet.
Cel întrupat din sevele adânci ale pământului românesc şi-a trăit în goană viaţa-i trecătoare pentru a se avânta într-un zbor uluitor spre Absolut, fixându-se undeva în văzduhuri şi cununându-se cu veşnicia.
Eminescu a fost fiinţa care şi-a dorit să-şi imortalizeze prin creaţie destinul, fiindcă el, omul, a fost zdrobit prea devreme. Creaţia i-a asigurat veşnicia. Niciun poet din constelaţia literaturii române nu l-a egalat şi, poate, nu se va naşte unul care să-l egaleze. El va rămâne poetul nostru nepereche.


Luceafărul poeziei
Angel Dyana


« Eminescu […] a fost şi va rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, atunci când se alimentează din adâncimile fertile şi insondabile ale unui fond autentic. »
Tudor Arghezi:



Mihai Eminescu este poetul ce nu are pereche şi nu poate fi egalat de nimeni altcineva. Nemuritorul poet al sufletului ne-a dăruit cele mai minunate versuri. Eminescu este el însuşi un Luceafăr ce străluceşte pe cerul creaţiei. Versurile sale sunt încărcate de emoţie.
Nu există nicăieri în lume o creaţie precum „Luceafărul”, o poveste de dragoste pe care poetul o prezintă într-un mod deosebit.
Eminescu a fost fascinat de vârsta copilăriei şi de aceea multe dintre versurile sale descriu farmecul acesteia. Poetul este fascinat de codrii magnifici, de basmele copilăriei, de doinele cu care îşi legănau mamele pruncii. Putem spune că odată cu Eminescu pe cerul creaţiei străluceşte cea mai mare şi mai strălucitoare stea.
Despre Eminescu se spune mereu că este poet naţional, iar asta se datorează temelor abordate: istoria românilor, folclorul românesc deosebit de bogat, dar şi poet universal prin perfecţiunea atinsă de creaţiile sale şi prin temele abordate cum sunt iubirea, natura dar şi temele filosofice.
Eminescu a iubit enorm natura şi nu de puţine ori a descris-o prin versurile sale pline de magie. Era foarte sensibil la tot ce-l înconjura şi nu putea trece prin codrii seculari ai copilăriei fără să dedice acestora câteva rânduri. Era fermecat de susurul izvorului pe care ştia atât de bine să-l asculte. Mulţi artişti plastici au găsit în creaţia eminesciană cea mai bogată sursă de inspiraţie şi nu sunt puţine creaţiile de acest gen. „Lacul”, „Luceafărul”, „Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Revedere” şi multe altele au fost transpuse pe pânză.
Versurile au fost pentru Eminescu un mod de exprima iubirea nemărginită. A iubit mult şi a suferit din iubire. Multe din versurile sale descriu sentimentul acela de aşteptare când nu ştii dacă cel drag va veni sau nu. Probabil că multe din poeziile sale s-au născut din marea iubire pentru Veronica, cea care-l numea la rândul ei „Eminul meu iubit”. Fiind de cele mai multe ori departe de aceasta, îşi exprimă trăirile scriind versuri. A fost un poet de factură romantică aşa cum el însuşi se caracteriza prin intermediul poeziei: „Eu rămân ce-am fost: romantic”.
A lăsat numeroase volume, dar şi foarte multe manuscrise cu cele mai minunate creaţii eminesciene. Lucrările sale sunt mereu reeditate şi asta pentru că fiecare doreşte să aibă în biblioteca sa măcar o parte din creaţia marelui om de geniu. A strălucit în toate genurile literare: poezii, proză, eseuri, teatru, jurnalism.
Este însă foarte greu să exprimi în cuvinte pe o foaie de hârtie sentimentele pe care le trezeşte în suflete poetul ce a fost oglinda sufletului de român. Eu l-aş putea asemăna pe marele poet cu un tei, pentru că, precum acesta ne-a îmbătat cu mireasma versurilor magice.
Această minunată stea nu se va stinge niciodată din sufletele românilor. Eminescu a reuşit să eclipseze pe mulţi. Aşa cum spune Arghezi, Eminescu a dovedit cât de mare este geniul creator românesc într-un mod unic.




Mihai Eminescu, poet naţional (-ist)
MACHIAVEL

« Eminescu […] a fost şi va rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc , atunci când se alimentează din adâncimile fertile şi insondabile ale unui fond autentic. » (Ştefan Augustin-Doinaş)
De la “poet naţional” la “poet naţionalist” pasul e uşor de făcut, pentru cine vrea cu tot dinadinsul să-l facă. Dacă însă sintagma “poet naţional” e doar discutabilă (ce înseamnă, în fond, poet “naţional”?), etichetându-l pe Eminescu drept naţionalist, fără nuanţările de rigoare, riscăm să cădem într-o gravă greşeală. Cum într-o la fel de mare greşeală cad naţionaliştii care, de cealaltă parte a baricadei, exaltă “rromânismul” lui Eminescu. Pasul de care vorbeam a fost făcut cu mult înainte ca Eminescu să fi devenit obiect de cult pentru românime; de fapt, imediat după ce un obscur gazetar, contemporan cu Eminescu, l-a numit “poet naţional”. Explicaţia nu este deloc la îndemână, aşa cum ar părea poate la prima vedere: puţini mai ştiu că în secolul XIX, ca de altfel şi în prima jumătate a secolul XX, “naţionalism” era sinonim cu “patriotism”, însemnând pur şi simplu o atitudine de susţinere a ideii naţionale (să nu uităm cât de fragil şi ameninţat era statul român, constituit de-abia în a doua jumătate a secolului XIX). Odată confuzia clarificată, naţionalismul lui Eminescu trebuie privit sub o cu totul altă lumină, neavând aproape nimic în comun cu ceea ce numim azi naţionalism – exaltarea naţionalităţii proprii (privită ca valoare în sine), în dauna altor etnii. Pe de altă parte, cei care-l acuză pe Eminescu de şovinism invocă îndeobşte poezii precum Doina, unde sunt incriminate ura faţă de străini, imprecaţia xenofobă, intoleranţa rasială. Nu este nicidecum un paradox că naţionaliştii contemporani citează la rândul lor aceeaşi Doină eminesciană pentru a-şi legitima atitudinea. Numai că şi unii, şi alţii greşesc; ei nu ţin cont de faptul că Doina nu se referă la întregul spaţiu românesc şi nici nu are o valabilitate generală în timp, fiind cu totul contextualizată în timp şi spaţiu – mai exact, ea incriminează un anumit context politic specific secolului XIX românesc din spaţiul moldavo-bucovinean: stăpânirea rusească (”De la Nistru pân’ la Tisa/(…), Din Hotin şi pân’ la Mare/Vin Muscalii de-a călare”). Extinderea semnificaţiei Doinei la întreg spaţiul carpato-dunărean este o operaţiune tendenţioasă, care nu are nimic de-a face cu intenţiile lui Eminescu. Mai mult, Doina nici nu pare o creaţie eminesciană, fiind mai mult ca sigur că e o poezie populară din zona Bucovinei, cosmetizată eventual de poet. Urmează să vedem cum a fost folosit “naţionalismul” eminescian, deturnându-se politic opera sa în scopuri care nu aveau nici o legătură cu intenţiile sale reale. Trebuie spus din capul locului că cine nu cunoaşte istoria politică a României celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX nu are cum să evalueze corect “naţionalismul” lui Eminescu. El va vedea ideile politice ale lui Eminescu doar prin ochelarii diferitelor forţe politice care de-a lungul timpului l-au folosit pe poet drept scut ideologic. Fundamentul acuzaţiilor de naţionalism la adresa lui Eminescu se află aşadar nu atât în concepţiile sale, cât în grila prin care a fost citit de urmaşi. Felul în care naţionaliştii români l-au exploatat pe Eminescu nu diferă cu mult de folosirea ideilor lui Nietzsche pentru justificarea nazismului. Primul a profitat naţionalismul semănătorist, căruia autohtonismul şi tradiţionalismul cert al concepţiei eminesciene îi venea ca o mănuşă. Nicolae Iorga a mers chiar mai departe, invocând în jurnalistica poetului “ideia unei naţii curate ca rasă” (Istoria presei româneşti, p. 136). De aici la folosirea lui Eminescu de către Nae Ionescu şi legionari drept simbol al naţionalismului extremist, distanţa e aproape nulă. Procedeul e aproape identic la comunişti – dar în sens invers, punându-se accentul pe latura “progresistă” a românismului lui Eminescu, căci “internaţionalismul” proletar nu admitea accentele xenofobe (alogenii pe care-i acuza Eminescu deveniseră, între timp, fraţi de seceră şi ciocan cu comuniştii români); se exaltă în schimb patriotismul de sorginte istorică al lui Eminescu (”Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…”), motiv de mândrie naţională solipsistă, sau atitudinea antiburgheză, comunistă avant la lettre (”Zdrobiţi orânduirea cea crudă şi nedreaptă…”). La Eminescu nu găsim însă nimic din toate acestea. Naţionalismul său nu e funciar, ci contextual, folosit aproape exclusiv ca armă împotriva liberalismului, pe care poetul-ziarist îl combate machiavelic, urmărind cu obstinaţie scopul său – apărarea valorilor conservatorismului. Nu găsim în întreaga sa operă nici măcar o singură dovadă că Eminescu ar fi urât structural străinii. În schimb, există nenumărate dovezi că foloseşte argumente naţionaliste prea puţin ortodoxe pentru a combate liberalismul de import reprezentat în principal de C. A. Rosetti şi ziarul său Românul, precum şi instituţiile liberale ale vremii, pe care le considera, pe urmele lui Maiorescu, “forme fără fond”, suprapuse artificial formelor autohtone tradiţionale. Chiar şi atunci când muza sa este de inspiraţie politică, Eminescu are în vedere tot apărarea valorilor conservatorismului în faţa invenţiilor democratice de tip liberal. Într-un poem mai puţin cunoscut, intitulat Democraţia, în care aparent se ridică împotriva puterii poporului, el critică de fapt modul în care liberalismul dă undă verde manifestărilor plebei, legitimând prin noile instituţii prostul gust şi manifestările de joasă extracţie. De aceea naţionalismul lui Eminescu trebuie văzut ca având valenţe pozitive, de păstrare a valorilor autentice, şi nu ca fiind îndreptat împotriva valorilor Occidentului progresist. E adevărat că poetul spune: “Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…”, dar adaugă imediat că e vorba de duşmanii săi politici, liberalii lui Rosetti, pe care-i detestă; aceştia sunt “bulgăroii cu ceafa groasă” şi “grecoteii cu nas subţire”, caracterizări care i-au adus lui Eminescu, pe nedrept, epitetul de naţionalist-şovin. Eminescu nu a atacat niciodată valorile instituţionale europene, ci doar importul lor fără discernământ. Şi cum să le fi combătut, din moment ce le-a gustat şi a beneficiat de ele în cursul şederii sale de la Viena şi Berlin? Mai mult, le-a recunoscut implicit superioritatea, mărturisind într-o scrisoare din 1882: “În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat la decepţiune (…), sunt strivit, nu mă mai regăsesc, nu mă mai recunosc.” E greu de crezut ca decepţia să fi avut altă cauză decât imensa prăpastie constatată între civilizaţia Apusului şi cea românească. Iar dacă mai e nevoie să dovedim că Eminescu n-a fost naţionalist în înţelesul de azi al cuvântului, e suficient să opunem versurilor din juvenila Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, aceste rânduri din articolul – niciodată citat de naţionalişti – Ca la noi la nimenea: “Proverbul acesta, moştenit din moşi strămoşi, e rezultatul unei dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice.” (Timpul, 12 sept. 1878). Cu siguranţă că nici autorul Schimbării la faţă a României nu s-ar fi ruşinat de-o astfel de atitudine atipic… naţionalistă.


Verba volant, scripta manent...
de Thea Brown



Motto: « Eminescu […] a fost şi va rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc , atunci când se alimentează din adâncimile fertile şi insondabile ale unui fond autentic. » (Ştefan Augustin-Doinaş)



Inima cere iubire, glas, iar sentimetele cer ascultare, exteriorizare, determinându-l pe om să fie liric.Viaţa l-a determinat pe Eminescu să creeze, să se afirme, ca mai târziu să rămână o stea arzândă pe cer...(« Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie/Era pe când nu s-a zărit/Acum o vedem si nu e »)
În valorificarea creatoare a folclorului naţional, Eminescu se ridică pe cele mai înalte culmi, purtat de o efervescenţă lirică fără asemănare, începând cu "Făt-Frumos din lacrimă" şi ajungând la "Revedere" şi mai apoi la impresionanta poveste de dragoste din "Călin (file din poveste)" şi "Luceafărul". Mihai Eminescu a fost şi va fi cel mai mare poet pe care l-a ivit pământul românesc, fiind supranumit şi « Luceafărul poeziei româneşti ».A fost un om de o inteligenţă inegalabilă, reuşind să atingă punctul extrem, necunoscut al creaţiei româneşti.În drumul său spre cunoaşterea artei a întâmpinat multe urcuşuri şi coborâşuri dintre care amintim boala sa necruţătoare, care a răpit cea mai de preţ valoare a pământului românesc: “Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste lacul îngropării sale va răsării pădure sau cetate , şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”(G.Călinescu).
Anul 1886 reprezintă primii paşi în cariera magică a lui Eminescu.Acesta debutează cu poezia “La mormântul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminoviciu, poezie influenţată de moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul.După câteva luni de la debut Eminescu se afirmă cu poezia “De-aş avea” publicată în revista “Familia”, în care mai târziu apar alte cinci poezii.
Copilăria, în cazul lui Eminescu, a fost primul pas spre artă şi poezie, locurile pe unde obişnuia să-şi descopere vârsta reprezentând adevărate puncte de inspiraţie pentru el.Părinţii i-au oferit libertatea de mişcarea, de a cunoaşte oameni şi de a se familiariza cu natura, aceste trăiri fiind evocate profund şi melancolic în opere precum “Fiind băiet...” ,”O, ramai” ş.a.În operele care evocă copilăria, Eminescu creează o atmosferă onirică graţie naturii, astfel obţinând imagini vizuale expresive şi neaşteptate care plasează copilăria pe trepte măreţe, nebănuite de cititor(“Fiind băiet păduri cutreieram/Şi mă culcam adesea lângă izvor[...]Şi un miros adormitor/Astfel ades eu nopţi întregi am mas/Blând îngânat de-al valurilor glas/Răsare luna,-mi bate drept în faţă/Un rai din basme văd printre pleoape/Pe câmpi un văl de argintie ceaţă/Sclipiri pe cer, văpaie preste ape/Un bucium cântă tainic cu dulceaţă/Sunând din ce în ce tot mai aproape...”).
Elementele plaiului românesc, natura, codrul şi tradiţia sunt esenţiale în operă eminesciană, ele alimentând necesitatea de poezie a poetului. Iubirea care se contopeşte cu dorul de patrie şi de locurile în care obişnuia să copilărească oferă intensitate poeziei şi emoţionează cititorul.Poetul înzestrează codrul cu puteri supraomeneşti, astfel el devine paznicul iubirii, apărând-o cu scutul “de crengi plecate”.În timp cele două devin inseparabile, dobândind puterea de-a uni suflete rătăcitoare("Atât de intim sunt întreţesute iubirea şi natură-în poezia lui Eminescu, încât ele ajung să se contopească" -Tudor Vianu).Niciodată în poezia eminesciană nu apare natura ca tema autonomă, Eminescu nu realizează pasteluri sau tablouri de natură în sine, descriptive, statice, inerte, ci corelează tema naturii, filtrând-o prin propria subiectivitate, cu toate marile teme filozofice şi lirice deopotrivă: cosmicul, timpul, rădăcinile arhaice ale fiinţei naţionale, istoria naţională, dar mai ales, cu cei doi poli ai eului romantic: eros şi thanatos( viaţă şi moarte).În mod inedit, Eminescu oferă câteva esenţe, care abundă în imaginaţie, dar şi romantism, copacilor săi iubiţi, elemente de inspiraţie în poezia sa . Teiul sugerează mireasma estivă, bradul e un copac boreal, plopul este elastic şi orăşenesc, dând amintirilor o mişcare lentă, arinul păduratic sălbăticeşte descrierea, stejarul măreşte prin marea lui coroană câmpul de alunecare al lunei, fagul ne duce la codrul de o singură esenţă, salcia e copacul lacustru,iar nucul, cireşul, mărul sunt pomi de livezi, simboluri ale lăcomiei copilăreşti, mesteacănul indică altitudinea, paltinul prevesteşte regiunea carpatină, liliacul simbolizează în sfârşit fragranţă primăverii şi idila juvenilă după cum afirma G.Călinescu(“A noastre inimi îşi jurau/Credinţă pe toţi vecii/Când pe cărări se scuturau/De floare liliecii”).
La Eminescu, romantismul şi sentimentul naturii sunt mai mult decât ne-am imagina noi, cititorii...Nevoia de aproape, de iubire şi spaimă de a nu rămâne singur generează legătura strânsă cu natura şi hiperbolizarea ei, acestea fiind câteva elemente autentice operei eminesciene evidenţiate în opere precum: “La mijloc de codru...”,”Ce te legeni?...”, “Somnoroase pasarele”, “Floare Albastra”, ”Iar când voi fi pamant”, “Lacul”,”Sarmanul Dionis” etc.În poeziile romantice peisajul nocturn, selenar este un simbol al inconştientului, al cufundării în imaginar, în vis, fantezie, regimul selenar fiind un regim al oniricului,iar nocturnul şi selenarul constituind emblema poeziei romantice.Cuvintele cunosc de-a lungul timpului o schimbare care constă în trecerea de la arhaisme, regionalisme şi diminutive la sintagme inedite născocite de poet: “dureros de dulce”,”farmec dureros”(oximorom) şi la folosirea metaforelor şi a imaginilor artistice foarte expresive.
Prin operă sa, Eminescu a reuşit să ne îmbrăţişeze cu adieri de vânt blânde sau violente, purtându-ne prin codrii “fara ploi, fără vânt, cu crengile la pamant” şi să ne demonstreze că avem doar o viaţă de care trebuie să ne bucurăm, deoarece “numai omu-i trecător...”, dar în acelaşi timp să ne înveţe că slovă trebuie să ne fie dulce pentru a câştiga respectul oamenilor ca Făt-Frumos.Am învăţat că natura poate fi creată dintr-o “barba de iarba” ca a Sărmanului Dionis, ca apoi să descoperim puterea magică a lunii, care împleteşte noaptea cu armonie în “Somnoroase pasarele”(“...Peste-a nopţii feerie/Se ridică madra lună/Totu-i vis şi armonie/Noapte buna”).
Eminescu “a fost şi va rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc...” deoarece prin creaţie sa, el a zugrăvit în mintea omului o viziune nouă asupra naturii, tranformand-o dintr-un spaţiu banal pentru om într-un abis plin de mister în care te pierzi atunci când simţi iubirea.El reuşeşte să învingă ireversibilitatea timpului graţie poeziei, lăsând în inimile oamenilor “dorul*” alături de numeroase volume ireproşabile.
* Dorul de Eminescu înseamnă dorul de eternitate, de creaţie, de eul tău care s-a pierdut în lupta cu sentimentele profunde, copleşitoare...
OPERA LUI MIHAI EMINESCU
Pseudonim: Teoreticianul

Literatura populară reprezintă una dintre laturile principale din activitatea lui Eminescu. Insinuarea temelor, imaginilor şi a unor versuri, chiar înaintează treptat, se accentuează şi ajunge factor de prim ordin în cele din urmă poezii ale maturităţii lui Eminescu. Eminescu nu este decât într-o micã mãsurã un teoritician al artei, deşi opera sa trãdeazã o adâncã meditare a problemelor artistice şi deşi anumite sectoare ale artei au reţinut îndelung atenţia sa.
Mihai Eminescu apare în literatura europeanã ultimul mare poet romantic, pãstrând în existenţa şi opera sa conturul caracteristic al dramei artiştilor romantici. Nãzuind necontenit spre un plan de viaţã superior etic şi artistic, cãutând cu patos adevãrul şi refuzând consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina nonconformismului, a sinceritãţii în faptele de viaţã şi a înãlţimii de gândire.
,,Dacia literară”, ,,România literară”, ,,Revista Română” sunt etape de triumf ale poeziei şi prozei literare populare. Contemporanii lui Eminescu au mers pe urme trase de înaintaşi, însă el, încă din copilărie, cunoştea din familie şi din mediul ţărănesc spiritualitatea populară. În ,, Un roman”, poezie de prin 1873-1874, cu o ultimă versiune din 1877, aminteşte că de la mama sa ştia poveşti şi credinţe din popor:
,,Mama-i ştia atâtea poveşti pe câte fuse
Torsese în viaţă….. deci ea l-a învăţat
Să tâlcuiască semne şi-a păsărilor spuse
Şi murmura cuminte a râului curat.”
În încercarea de roman ,,Geniu pustiu” (1868-1869), evocă şi un cadru rustic, în care eroul, Toma Nour, căruia poetul îi atribuie înclinări şi sentimente proprii, se lasă vrăjit de poveşti bătrâne şi de cântece din popor. De prin 1873 este mărturia:
,, Şi în ochi mi-ncremeniră
Multe icoane şi poveşti,
Precum iarna se încheagă
Flori de gheaţă pe fereşti.”
Poetul a ajuns să trăiască lumea imaginară cu iluziile şi farmecele ei. Mihai Eminescu este în literatura română creator al unei opere ce străbate timpul, trăind într-o perpetuă actualitate. Semnificaţia lui a dobândit în conştiinţa poporului nostru caracterul unui mit. Poetul “nepereche”, cum avea să-l numească G.Călinescu, reprezintă în literatura noastră un dublu reper de valoare luată în absolut, înscriindu-se în contextul literaturii unversale, alături de Dante, Hugo, Goethe, cum aprecia T.Vianu şi de specific naţional, drept ipostază unică a sufletului românesc în concertul poetic al lumii.
Opera lui Eminescu este variată, complexă, printre speciile lirice cultivate de poet situându-se : idila(Dorinţa, Lacul, Sara pe deal), egloga(Floare albastră), satira(Junii corupţi, Scrisorile, Criticilor mei), epistola(Scrisorile), elegia(Revedere, Mai am un singur dor), glosa(Glossă), poemul(Călin file din poveste, Luceafărul, Memento mori), doina(Ce te legeni..., Doina).
Eminescu a adus prin opera sa o limbă nouă şi mereu proaspătă. Extraordinar este faptul că el nu a trebuit să se lupte pentru a stăpâni graiul românesc, căci acesta i-a fost mereu la-ndemână, ajutându-l chiar în realizarea de imagini artistice deosebite. Secretul întregului său farmec constă în substratul autohton al culturii eminesciene.
Poetul se defineşte singur: “Aspru, rece, suna cântul cel etern neisprăvit” - lăsând astfel loc pentru alte contribuţii atât de necesare spiritualităţii noastre naţionale, în sincronizarea cu universalitatea. Universul motivelor eminesciene este alcătuit din: timp şi spaţiu naţional, pădurea, marea, doina, visul, melancolia. Legatura operei eminesciene cu devenirea noastră istorică nu poate fi contestată, Eminescu fiind “modelul absolut spre care tind fără excepţie reprezentanţii literaturii româneşti.”
O dată deosebită în cunoaşterea culegerilor populare şi în general a operei poetice este anul 1902, când Titu Maiorescu a predat Academiei Române manuscrisele lui Eminescu. De atunci, opera poetului a început să fie cunscută în multipla ei varietate şi să fie cercetată metodic în izvoarele ei şi în succesiunea versiunilor spre forme tot mai definitive. În anul 1905, Ion Scurtu, scoate la iveală din manuscrise părerile lui Eminescu despre valoarea ca limbă şi conţinut a producţiilor populare.
În articolul ,, Materialuri etnologice” din ,,Timpul”, opt aprilie 1882, Eminescu mărturiseşte că a cunoscut toate provinciile româneşti. Astfel , ne explicăm şi varietatea după regiuni a materialului cuprins în manuscrise. A fost şi în Banat, înainte de memorabilele colindări în regiunile de peste munţi, însoţind trupe de teatru.
La începutul lunii octombrie 1869, poetul este la Viena, unde se înscrie ca student extraordinar la ,, Facultatea de Filozofie”. Acum îşi câştigă şi prietenie statornică a lui Slavici, de la care, se spune, ar fi auzit şi povestea basmului ,,Făt-Frumos din lacrimă”, pe care avea să-l transpună în scânteietoarea proză literară, demnă să apară în ,,Convorbiri literare”, din 1870. În acest timp Eminescu scrie că viaţa unui neam sub diferitele ei manifestări ca basme, obiceiuri, exprimă sensibil, o idee care se află în adânc. Poezia este numai haina care învăluie o idee, adică un suflet care-şi determină corpul său în mod necesar şi înseşi imaginile sensibile în care este închisă ideea sunt determinate de ceea ce un neam are specific în viaţă, au o ,,naţionalitate”, care prin ele se răsfrânge asupra poeziei create.
În anul 1874, într-o scrisoare către Veronica Micle, Eminescu arată preocupările lui literare: ,, Cronicile şi cânticele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor”.
Pe Eminescu îl impresionează plăcut naturalul şi simplitatea vieţii aşa cum reies din producţiile populare. Trece cu vederea peste imperfecţiuni şi nu le preferă versificări bune dar cu pecetea artificialului: ,,Şi să sperăm că tot se vor mai găsi suflete, care să nu fie jignite de rima neîndemânatică asu de simplitatea unui cuvânt vechi, ci vor prefera a se adăpa mai bine la izvorul curat ca lacrima şi mai preţios ca aurul al poeziei noastre populare, decât să bea din izvorul de apă de zahăr cu portocale.”
Talentul lui Eminescu se exercită şi în lucrări de mai mică însemnătate, în care e vădit că, în ce priveşte versul şi motivul dezvoltat, avea model literatura populară. În poezia ,, Codrule, Măria-ta” se află cuprinsă însăşi sensibilitatea lui Eminescu, dragostea de natură, de codru în special, şi o dulce melancolie. Toate compoziţiile pleacă de la un fond comun şi s-au diferenţiat pe parcurs doar în parte, fără a fi duse la desăvârşire. Elementul caracteristic al ursitoarelor care menesc noului născut, pleacă din fondul comun al basmului ,, Frumoasa fără corp”. În valorificarea creatoare a folclorului naţional, Eminescu se ridică, din nou, pe cele mai înalte trepte de vrajă, purtat de o efervescenţa lirică fără asemănare, începând cu “Făt-Frumos din lacrimă” şi ajungând la “Revedere” şi mai apoi la neasemuita poveste de dragoste din “Călin (file din poveste)” şi “Luceafarul”.
Incursiunile filozofice ale lui Eminescu susţin coordonatele complexităţii poeziei sale. Abordând atâtea probleme fundamentale ce ţin de viaţă şi moarte, natură şi iubire, geneza şi sfârşitul lumii, sau civilizaţii, poetul subliniază zbaterile şi nefericirile omului de geniu, într-o societate total străină de el.
Ajungem astfel la concluzia că Eminescu, în străduinţa lui de a se ridica tot mai sus pe culmile artei, s-a adresat tot mai statornic vieţii spirituale a poporului, pe care a căutat s-o cunoască îndeosebi în literatura populară. A reuşit să fie original şi totuşi a rămas cel mai legat de limba ,, veche şi înţeleaptă”. Adevărat creator care se diferenţiază prin geniu, el rămâne întru totul al poporului din care s-a născut.
,, Eminescu [………..] a fost şi va rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, atunci când se alimentează din adâncimile fertile şi insondabile ale unui fond autentic”.





Bibliografie
“Editura Dacia – Criticã şi istorie literarã,Cluj 1983”
“Editura Tineretului – Poezia lui Eminescu, Bucureşti1969”
“Editura Eminescu – Eminescu – culturã şi creaţie, Bucureşti 1976”

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu