Poezii


Motto:“Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit...”

Dor de Eminescu



După iubire tânjeşti.
Oceanul îngheţat îţi spune:
„Rămâi aici, ascultă-mi dorul!”

Din dragoste pură
Energicul codru va renaşte.

Ea se va arăta şi a ta va fi,
Marea îşi va găsi nemurirea ?
Iar luceafărul iubirea.
Nuferii vor pluti pe lacul albastru
Etern învăluiţi de nostalgie.
Sub salcie meditând priveşti mereu
Cu dorinţă:
„Uită de tot şi aminteşte-ţi de mine !”


Motto:“Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…
Revedere

Am ajuns...
Cu cât mă apropii mai mult cu atât îmi bate inima de nerăbdare
La gândul că o voi revedea!
Iat-o! Văd cum se apropie de mine.
Sprintenă şi nerăbdătoate îmi sare în braţe,
Bucuroasă că mă vede după o lungă perioadă de timp.
Îmi spune cât de dor i-a fost de mine
Şi de zilele când îi ridicam moralul cu o glumă seacă !
Mă uit la faţa ei, radiază!
Abia steaptă să se aşeze.
O ating pe umăr vrând să o întreb cum a fost,
Dar ea e pierdută într-un vis,
De parcă frunzele ce cădeau şi se aşezau în faţa băncii pe care stăteam
Erau o parte din apus.
Imediat ce îşi revine îmi arată cerul.
Culorile mov şi portocaliul înflăcărat erau reflectate în ochii ei
Care se împăienjeneau.


Motto:“Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit...”

Ochii lui




Alerg prin noapte pe strada neagră.
Curenţii de aer produşi de alergatul meu
Fac frunzele din copaci să zboare.
Lumina cade din partea dreaptă
Schimbând galbenul morocănos
Într-un portocaliu intens.
Copacii sunt ca nişte oameni
Ce creează neîncetat tablouri...
Vântul îi ajută, se joacă în părul meu
Făcându-l să danseze precum frunzele,
Iar stelele sunt nişte puncte mici
Pe cerul atât de senin,
Încât poţi vedea cu uşurinţă Calea Lactee.
Numai ochii lui
Ce răsar după plopul bătrân
Strălucesc cu întunecime...



Motto: “Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…”


Natură

E noapte afară şi e ger
Şi toamna pleacă trist departe
Şi plâng şi stelele pe cer
Copacii plâng cu frunze moarte.

Se-apleacă-ncet cu crengi pustii
Tăcuţi şi trişti sub rece vânt
Privesc spre frunzele-arămii
Ce mor pe recele pământ.

Natura-i tristă şi suspină
Şi norii fulgi încep să cearnă
Îngheaţă florile-n grădină
Şi peste tot pământu-i iarnă.

Motto: “Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…”

Pe valuri de colinde

Trecut-au zile, luni pe rând
Şi sufletul iernii ne cuprinde,
Gerar s-aşterne pe pământ
Încet, pe valuri de colinde.

E noaptea sfântă de Ajun
În vatră focul se aprinde
Şi-aştept să vină Moş Crăciun
Încet, pe valuri de colinde.

Mister, iubire şi credinţă
Întreg pământu`-îl vor cuprinde,
Se roagă întreaga mea fiinţă
Încet, pe valuri de colinde.

Şi Ţie, Doamne,-Ţi mulţumesc
Blândeţea-Ţi peste noi se-ntinde,
Iubirea noastră-Ţi dăruim
Încet, pe valuri de colinde.

Motto: “Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…”

Dor de Luceafăr


Din lume albastră
O rază coboară
Ruga ascultând

Dorul domniţei alinând
Eternă iubire lin răspândind.

Este lumina tainică ce se strecoară-n visări
Magia iubirii din depărtări.
Intre în cercul nostru strâmt
Nemuritor suflet ce arde-n sfânt legământ.
Este prinţul nopţii, Luceafărul care
Schimbare tot cere de la cer ori mare
Chip de înger ori demon purtând pentru ea
Uită menirea pe care-o avea.
Motto: “Inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode...”



Dor de Eminescu


Dorul meu mă poartă iar spre locuri ştiute!
O suflare a zefirului m-a trimis în pădure,
Râul blând şi cristalin
Depărtează de mine realitatea prin vălurele,
Energice ca un vârtej de momente magice.
Este o feerie neînţeleasă!
M-am aşezat să ascult
Iarba cum foşneşte!
Nu mă mai gândesc la nimic,
Entuziasmat mă simt ca-ntr-un basm
Sorbit de ai mei ochi caprui!
Cu nerăbdare în suflet
Urc spre celălalt izvor, de gânduri.


Motto: “ Inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode...”


Lebăda

În umbra nopţii se prelinge
O lacrimă de lebădă
Pe nuferii ce se scaldă
În apa cristalină.

Pierdut-a puii într-o noapte,
Când se-ntorcea la cuibul ei.
Uneori ceva luceşte dinspre mal
Şi-i redă speranţa.
Se tot învinuieşte de soarta lor cea crudă...

Şi cerul plânge, iar lacrimile îi cad în lac.
Niciodată n-o să poată stinge durerea
Ce va fi în sufletul lebedei pentru totdeauna.





Motto: “ Inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode...”

Cascada







Sunetul ce răsună până în ceruri
Este la fel cu sentimentul de bucurie!
Apele se izbesc puternic de stâncile
Pe care muşchiul s-a aşezat.
Cascada seamănă cu clepsidra
Din care se scurge repede nisipul.
Este un lucru minunat să auzi cascada ce curge
neîncetat.
Acum înţeleg de ce păsările îşi cresc puii sub cascade .


Motto: “Multe flori sunt, dar puţine rod în lume o să poarte”

Bucuriile iernii

Iarnǎ albǎ, minunǎţii,
Zâmbete dulci de copii,
Dealuri pline de nǎmeţi,
Haideţi fete şi bǎieţi!

Haideţi toţi sǎ ne distrǎm,
Sǎ râdem, sǎ ne jucǎm,
Hai cu toţi pe sǎnioarǎ,
Sǎ ne dǎm ultima oarǎ.

Dupǎ ce plecǎm în casǎ,
Cu mǎmica, bucuroasǎ,
Mergem iute la culcare,
În pǎtuţul nostru moale.

Visǎm ziua urmǎtoare,
Sǎniuţa vrem sǎ zboare,
Vrem o iarnǎ minunatǎ,
Toţi copiii laolaltǎ.

Motto: “Multe flori sunt, dar puţine rod în lume o să poarte”


Iubirea


Iubirea e un lucru minunat,
Nu poate fi descrisă în cuvinte.
Este un lucru pur şi delicat,
Când iubeşti parcă n-ai minte.

Iubirea te-nvăluie cu-n voal,
Nu ştii ce-i vis sau ce-i real.
E-o vrajă dulce- amară ce-nfioară
Şi dă speranţă oricui vrea să zboare.




Motto: “Multe flori sunt, dar puţine rod în lume o să poarte”
Ploaia
Mergând încet pe pământ uscat,
Inspir aerul umed şi curat,
Hoinăresc pe cărarea pustiită,
Aud cu greu şuierarea şoptită,
Iar eu ştiu că e doar vântul.

Este greu chiar şi să privesc,
Mă întristez şi nu vorbesc,
Inima pădurii plânge şi ea,
Nu zăresc nicicum lumina.
Este frig şi plouă tare,
Sper s-apară dragul soare,
Cu lumină şi căldură,
Un zeu bun, cu aură.






Motto: “Pe porţi sunt stihuri scrise-n limbi de maur”
Iubire de vis


Cu gândul departe începe visarea
Şi cântul cu dulcea poveste rămasă.
Mi-e mintea cu totul plină de iubire
Şi dorul îmi zboară-n neştire.
Iubirea mă ţine, iubirea mă iartă,
Iubirea mă ţine-ntr-o vrajă
Şi visul adânc din iubire profundă
Am visat şi visarea mă ţine în viaţă…




Motto: “Pe porţi sunt stihuri scrise-n limbi de maur”

Suflet de copil
În camera cea caldǎ,
În locul nemuririi,
Stǎ într-un colţ aparte
Imnul copilǎriei;
Se cântǎ-n fiece miercuri
Şi-n fiecare vineri,
Cu versuri curate,
De glasuri dulci cântate.
Veri cǎlduroase, ierni friguroase,
Prin atâtea-i trecutǎ copilǎria.
Pune în soare priviri zâmbitoare,
Gǎseşte rǎspunsuri fǎrǎ întrebare.
Privirea-i fǎrǎ perdea
Ar încǎlzi oricui inima.









Motto: “Pe porţi sunt stihuri scrise-n limbi de maur”


Sentiment

Mai e o stea pe cer, cu greu
I-au renegat puterea şi i-au distrus speranţa.
Hatârul şi amarul vieţii
Arde, aruncă tot ce-i bun;
Inocenţa nu-şi are locul,
Esenţa, totul s-a pierdut.
Mai mult au scris , au recitat
Ingrata noastră soartă
Nu doar o dată au fost cei ce
Erau la noi grămadă.
Se simte veşnica viaţă
Cu veşnică nemurire,
Ura şi vrajba s-au pierdut cu şi fără neştire.




Motto: „Când în inimă e vară...”


Ecou

Mai pluteşte mândră o lebădă argintie pe apă.
Ieşind pe cer, luceafărul o vede.
Harnică ea se uită şi-l salută.
Albă, lucind dansează ca o balerină,
Iar salcia se pleacă la fel ca o supusă iubitoare.
E aplecată peste lac o ramură
Mare ce mângâie lacul codrului măreţ
I-a -mpins bărcuţa-nufar cu o undă argintie.
Nimic nu-i mai frumos ca
Ecoul liniştit al unui luceafăr iubitor.
Stelele, speranţe arzătoare
Cerului îi dau mici pete de culoare.
Uimită, luna doar priveşte cald.


Motto: „Când în inimă e vară...”

Iubesc marea

Iubesc marea cu valuri salbatice,
Soarele ce intră în micul paradis,
Iubesc nisipul rece, fin, ce-ţi dă fiori,
Scoicile legendare ce-mi veselesc privirea.
Uimită mă gândesc,privind la luna plină,
Un ghem argintiu al cerului senin,
Ce nu se plictiseşte niciodată.
Iar stelele sunt globuleţe ce împodobesc cerul,
Sau urme de paşi ale îngerilor ce ajută
O steluţă de mare rătăcită.
Deodată, un val
Mă atenţionează cu stropi-i cristalini
Că sunt la marea unde nu există timp,
Nu există decât viaţă senină şi iubire.

Motto: „Când în inimă e vară...”


Colţ de lume


Mă simt fericită în acest colţ de lume,
Unde copacii, prietenii cei mai buni
Povestesc cel mai frumos basm
Pentru mine, să-l scriu, să-l spun mai departe.
Am fost si am auzit bucuria lor,
Am văzut un dans al crengilor
Optimiste în vântul rece, necruţător.
Izvorul temător, se-ascunde-n gheaţa de argint ,
Iar tabloul de frunze gălăgioase
Se mândreşte cu culorile lui pe care
Le-a luat dintr-un vis de noapte.
Aici e lumea vie, unde
Copacii fac plecaciuni,
Şi uneori se aude plansul izvorului pustiu,
Şi unde câteodată o pasăre singuratică
Îşi caută silitoare prietenii,pe care
Nu i-a pierdut pe veci.


Viseaza si visul se va implini

Marele nostru poet
Ieri şi astăzi îndrăgit
Haideţi
Acum să-l cinstim
Iubitori de creaţie.


Este un
Mare prilej să-l sărbătorim
În inimile noastre.
Nimic nu se uită
El este etern.
Sărbătoare mare,
Uniţi-vă în lanţul creaţiei.


Codrul

Codrul este dorul nostru sacru
De tot ce-n suflet e-adunat!
Chiar dacă plouă e frumos,
Codrul e falnic şi umbros,
Acolo unde cântă păsările
Şi melancolia e de prisos.
El ştie să tacă,
De vede tot, ascunde-n gând
Cu frunza lui foşnind în vânt
Sau chiar moartă la pământ.
El suspină şi se tânguie
Când omul nu îl mângâie.















Amurg lin

Soarele a păşit
Demult din înălţimi,
Noaptea se apropie grăbită din andâcuri
De sub mariginile îndeprtate ale văzduhului
Mândra lună se ridică
Peste cerul înstelat
Şi vehează nestingherită
Pământul cel îngheţat.
Un vânt rece,
Ca un glas de pierire
Se strecoară prin frunzişuri
Şi se stinge…





MOTTO:
Din cerurile-albastre
Luceferi se desfac,
Zâmbind iubirii noastre
Şi undelor pe lac.
(Mihai Eminescu, Din cerurile-albastre)



DOR DE EMINESCU


De dorul tău
Obrazu-mi străluceşte,
Rămâi, iubirea mea,
De tu mă mai iubeşti.
E primăvară-n sufletul meu trist,
E totu-ntunecat şi e pustiu.
Mi-aduc aminte de anii ce-au trecut
Iubirea noastră era nemărginită,
Nu cred c-o să mai spun vreodată
E soare şi căldură-n viaţa mea.
Sufăr, dar poate o să treacă.
Eu niciodată nu te voi uita
Uită-mă tu, de vei putea.
PE ARIPI DE VIS
Era dimineaţă.
Mă trezeam
Spălându-mă pe faţă.
Afară ningea cu fulgi lânoşi
Şi pe la ferestre se plimba un moş.
Verifica dacă sunt cuminte,
Dacă teme mi-am făcut
Dacă-am spus colinde.
Avea barba albă
Şi glasul duios
Sub un brad îmi aşezase ceva frumos.

Cu sufletul în pumni
Mă-ndreptam spre brad
Iar când ajungeam
O păpuşă mare,
Cu părul bucălai,
Cu ochii precum cerul
Blând ea mă privea.
Era precum un înger
Aripi parcă avea
Şi era numai a mea.

SIMBOLUL VIEŢII
Prietenia-i minunată
Dacă ştii s-o-mpărtăşeşti
Ţine-ţi prietenii aproape
Şi ai grijă să-i iubeşti.
Când ţi-e greu
Ei sunt cu tine
Şi vor fi mereu aşa
Dacă tu nu-i vei uita.
Încearcă să fii mereu
Aproape de prietenul tău.
Şi nu uita:
PRIETENIA este VIAŢA.
DIN IUBIRE

Dacă nu iubeşti
Sufletul ţi-e-ntunecat
Şi nu poţi să dăruieşti
Sentimentul cel mai fermecat.
Dacă nu iubeşti
Viaţa-ar fi chin
Şi n-ai simţi că trăieşti
Din plin.
Dacă nu iubeşti
Viaţa ar fi o povară
Şi n-ai şti să găseşti
Cea mai preţioasă comoară.
Iubirea-i un sentiment
Pe care nu-l are oricine
E dăruire, prietenie,
E-ncredere şi fericire.
MOTTO: DACĂ VREMEA AR STA ÎN LOC UN PIC, AM VEDEA CE ESTE ETERN” – MIHAI EMINESCU

VIS DE COPIL



MICI SIRENE CA-N POVEŞTI

IES DIN LAC LA MIEZ DE NOAPTE

HÂRJONINDU-SE-N CALEŞTI.

AMUZATE, SPUN CODRULUI ŞOAPTE,

IZVORUL TĂCUT LE-ASCULTĂ,

ELE RÂD ŞI SE DISTREAZĂ

MINUNATE, PARCĂ-S VII.

IAR AERUL DIN JUR VIBREAZĂ

NEASCUNSE BUCURII.

ETERNA LOR ADEMENIRE

SE SIMTE-N VISUL DE COPIL

CU CHIPUL PLIN DE FERICIRE,

UIMIT DE DANSUL LOR ABIL.







COPILĂRIA




COPIL FIIND PRIN CRÂNG EU ALERGAM,

MĂ FURIŞAM DE SOARE, DE LAC M-APROPIAM.

ÎN EL SE REVĂRSAU IZVOARE CRISTALINE,

SE AUZEA ÎN JUR UN MURMUR DE SUSPINE.


VISAM A FI LUCEAFĂR, CU LUNA LÂNGĂ MINE,

FIIND CRĂIASA MEA, DANSAM PE TONURI LINE.

PE TRIL DE PĂSĂRELE ZBURAM PRIN CODRU VERDE

CÂNTAM ŞI EU CU ELE, VISAM CĂ MĂ VOI PIERDE.

NATURA


NOAPTEA, DINTR-UN CODRU DES

ORI LA MUNTE, ORI LA ŞES,

N-AI SĂ VEZI LUCEAFĂR, LUNĂ,

CHIAR DACĂ E VREME BUNĂ.


POTI S-AUZI CÂTE-UN IZVOR,

CARE CURGE-NCETIŞOR

ŞI ÎN DRUMUL LUI SPRE LAC,

SUNĂ CA UN PITPALAC.



STROFA



CODRUL SINGUR E-MBRĂCAT

ÎNTR-O HAINĂ DE TRISTEŢE,

LUNA NU A REMARCAT

A LUI ASCUNSĂ FRUMUSEŢE.



MOTTO:
Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
(Mihai Eminescu, Speranţa)


FURTUNA

Marea nesfârşită cu valuri înspumate
Izvorul ce trece cu harnici unde
Hainei de peruzea dorul i-l duc
Aşteaptă, aşteaptă, dar soare tot n-aduc.
Imaginea e tristă, iar jos pe pământ

E o perdea de apă purtată de vânt
Mireasma florilor lipseşte
Inexistenţa soarelui speranţe zdrobeşte
Norii se-nfurie şi o scânteie aprind
Electrica ei undă
Se scurge pe pământ
Cu greu lunca în lumină s-afundă
Uşor soarele e lovit de o briză blândă.





PLOAIA

Peste lunca înverzită
Se aşază negrii nori
Ce aduc ploaia dorită
De toţi necuvântătorii.

Ploaia-ncepe şi pe luncă
Numai broaştele s-adună
Şi se joacă mândre-n ploaie
Iarba toată o îndoaie.

La sfârşitul ploii grele
Pe o floare stă un greier
Sorbind apa din petale
Alături de alte vieţuitoare.





NOAPTE DE CRĂCIUN

Pe acoperişul casei
Opreşte Moş Crăciun renii
Iar în jurul marii mese
Se adună toţi vecinii.

Prin hornul negru şi micuţ
Moş Crăciun îşi face loc
Iar copilul cel isteţ
Nu poate sta-n loc deloc.

Sub bradul strălucitor
El aşază un cadou
Şi-apoi o ia la picior
Spre un alt locaş nou.

Dimineaţa se iveşte
Şi cu drag copilul priveşte
Sub bradul de smarald
Cadoul briliant.





MOTTO :“Eu să fiu a ta stapână, tu stăpân vieţii mele”


IUBIREA
Iubirea ? Este blândă şi frumoasă
Este castel şi totodată casă,
E dragoste, pojar, gând şi miere
Dar e şi lacrimă-n cădere
E-un îngeraş şi-un demon în durere...

Iubirea ? E în acelaşi timp iubire şi păcat.
E apă, stâncă, lac sau vânt nebun
E-o simplă întrebare, e zâmbet,
Trandafir sau scrum.

E o amintire, o dorinţă,
Sau poate doar o simplă năzuinţă
Ce şi-o doresc cu toţii cu putinţă.

Iubirea ? Poate să fie ca-n poveşti.
O cânţi ? sau mai bine o trăieşti ?

ACROSTIH
Mereu iubeşti pe cei din jurul tău.
Iubeşte şi vei fi iubit.
Hrăneşte persoanele din jurul tău cu iubirea.
Ai grijă să nu-i răneşti!
Iar apoi vei simţi că şi cei din jurul tău te vor iubi.

E uşor să întrebi pe alţii ce ascunde universul.
Mergi la ţintă făr’ de teamă!
Imaginează-ţi mulţimea o pată de culoare,
Nu rişti să pari ridicol.
E greu să uiţi tăcerea ce a născut furtuna.
Simplu, dar nu-i aşa cum pare.
Cu ecou,
Urmaţi-vă destinul, nu vă opriţi la vamă!


CREATORUL

Ştii tu oare câte stele
Strălucesc pe cer senin,
Şi câţi tot privind la ele,
Se întreabă: “De unde vin?”

Ştii tu câte flori în lume
Răspândesc polenul lor,
Câte harnice albine
Strâng din mierea florilor?

Ştii tu câte păsări cântă
Şi pe-ai lor pui hrănesc?
Şi câţi copilaşi ascultă
Pe măicuţa şi-o iubesc?

Domnul toate-n astă lume,
Le-a făcut şi sunt prea bune!
Fie pururea slvit,
Că pe oameni i-a iubit!





Aş vrea...


Aş vrea să zbor spre cerul albastru,
Să fiu prietenă cu un nor sihastru.
Aş vrea să dau timpul înapoi,
Bunicii să fie cu noi.

Aş vrea să schimb lumea cea rea,
Să nu mai fie ură în preajma mea.
Aş vrea, de-aş putea, să schimb tot,
Dar nu pot.

Vreau zâmbet pe chipul tatălui meu
Şi în jur să împart fericire mereu,
Căci sunt un copil şi... socot
Că asta pot!
Când simţi durerea…

Dacă din ochii tăi de praf de stele
O privire mi-ai arunca,
M-aş înălţa pâna-ntre nori…
Atât de mult m-aş bucura!

Şi aş visa cu ochii-nchişi
La lucruri minunate ,
Ca mai apoi să mă trezesc
Crezand c-au fost adevarate.

Şi să suspin , şi să tresar ,
Să uit , ochii să-i închid iar
Şi să visez din nou la tine ,
Chiar de-ai să-mi laşi un gust amar.

Pot să vorbesc…
Când îţi vorbesc , nu vrei să crezi
Şi când îţi spun că te iubesc
Tu te prefaci că nu mă vezi…

“A fost o dată ca-n poveşti ”

CU “ODA BUCURIEI”

Când soarele se-nalţă
Pe ceru-nseninat,
Răsună drept în faţă
Un cântec minunat.

E ,,Oda bucuriei “
Venind din depărtări,
Se-apropie de mine
Din cele patru zări.

Un sunet dulce-al strunii
Ne farmecă, se zbate,
Deschide poarta lumii
Către eternitate.


Cu ,,Oda bucuriei “
În suflet răsunând,
Păşim cu demnitate
Alături, surâzând.

“A fost o dată ca-n poveşti ”

DOR DE EMINESCU



Dor şi flori în mintea mea ,
O iubire ca-n poveste !
Rătăcesc pe urma ta
Dar pădurea amuţeşte,
Este tristă şi jeleşte .
Eu insist, codrul foşneşte,
Marea-n valuri mă primeşte,
Izvorul doar şopoteşte,
Numai luna străluceşte.
Eu o-ntreb, ea nu-mi vorbeşte .
Stelele în vânt răsar
Căci ai fost tu, singur doar,
Un luceafăr legendar !

“A fost o dată ca-n poveşti ”

Dorinţă pentru Pământ


Oriunde-aş fi pe-acest pământ,
Un gând m-ar face fericit:
Să văd că ceru-i plin de stele
Şi noaptea-i luna printre ele.


Că ziua, bolta e albastră
Şi bate soarele-n fereastră.
Că zboară păsări, mii şi mii,
Şi-i mare larmă de copii.


Că fluturi zboară lin prin flori
Şi oameni, tot de-atâtea ori,
Zâmbesc la luna şi la soare
Cu bunătate şi candoare.


Şi-o melodie-n cer se-nalţă,
Pornită din speranţa lor de viaţă,
Să apere tot ce-i frumos si sfânt,
Să lase-n urmă ce-au găsit: Pământ!



DORUL DE EL
Dorul de El,
Omniprezent,
Rezideşte
De veacuri
Emoţii
Eterne,
Magie,
Infinită,
Nebănuită, fiindcă e
Esenţa
Simfoniei.
Ce minune
Uluitoare!

Jocul fulgilor


Din văzduhul părăsit de soare,
Văd cum se-nvârte-n dans ameţitor
Mult îndrăgita de copii ninsoare,
Ce ţese minunat şi aşteptat decor.
Cunună de argint îşi pune zarea.
Noi săniile dragi le-am coborât
Din podu-ncăpător în care hornul
Vuieşte-un cântec nemaiauzit.




Mai am un singur gând
Motto: Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prietini,
O să-mi zâmbească iar.
(Mihai Eminescu, Mai am un singur dor)
Mereu îmi vine-n gând
Iarna cea nemiloasă
Hornul cel fumegând
Acasă-n satul meu,
Iar eu stând la fereastră.

E iarnă iar, iar eu visez mereu
Mergând cu-n gând departe,
Iar prin zăpada deasă
Noaptea care se lasă
E grea şi-apăsătoare
Sub luna ce străluce
Cu-ai săi luceferi reci
Uitaţi în depărtare.


Crăiasa din poveşti
Motto: Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai de basme văd printre pleoape
(Mihai Eminescu, Fiind băiet păduri cutreieram)

În grădina casei mele
Sunt mulţimi de floricele
Tufănele, clopoţei, crizanteme, tot ce vrei.
Într-un colţ stă o sulfină
Supărată pe-o vecină,
Iar bujorii îi spun îndată:
“Nu fi, soro, supărată!”
Este floarea-soarelui,
Preferata Domnului.








Copii eram noi amândoi…

Motto: De ce doreşti singurătate/ Şi glasul tainic de izvor?
(Mihai Eminescu, Diana)


Copii eram pe strada mea
Cu fete şi băieţi,
La şcoală-n fiecare zi
Mergeam perechi-perechi.
Unii de teme povesteau,
Iar alţii despre joacă,
Cum se scăldau în lacuri reci
În mijloc de pădure
Cu păsările ciripind,
Iar eu şi sora mea
Cum culegeam ades
Găleţi pline cu mure.
Copii eram noi amândoi
Eu şi cu tine,
Când ajungeam ferice acas’
Şi totul mergea bine.



„Mai departe, mai departe”

Eminescu, poet nemuritor

Eminescu, poet nemuritor
De-atât amar de vreme, încălecat pe-un nor.
Priveşti printre raze poporu-ţi smerit.
Un altul ca tine nu a zămislit.
Ilene Cosânzene şi zmei urâcioşi
Şi cotoroanţe strâmbe şi Feţii Frumoşi
Au adormit odată cu tine.
Lumea celor mici e aproape pustie
Călin nebunul şi tânăra fecioară.
Cu dragostea ce-n suflet uşor ţi se strecoară
Şi somnoroase păsări ce aţipesc pe ram
Şi florile de gheaţă ce se lipesc de geam.
Codri bătrâni ce fluieră şi gem
Sara pe deal, pe tine te chem
Izvorul ce n-ar mai avea să curgă
Şi printre picături, numele tău strigă
Şi revedere, n-ai apucat să îţi iei
De la măicuţa şi bătrânu-ţi tei,
Dar ţi-ai lăsat amprenta unei gândiri sacre
La mine-n casă. Pe-o valoroasă carte.
„Mai departe, mai departe”

ACROSTIH

M ihai Eminescu, eşti poetul tuturor
Iar la român, sufletu-I plin de dor
Haide-ţi cu toţii să sărbătorim
Acum şi-n veci să-l preţuim
Iar noi de El mândri să fim.

E ziua ta. E mare sărbătoare.
Mamă, dulce mamă, şi toate câte sunt
Izvorul îţi poartă dorul pe acest pământ,
Neliniştea înainte de amurg.
Eşti în sufletele noastre şi vei fi
Stăpân pe poezie cât omul va trăi,
Căci ne mândrim că avem parte de
Un Eminescu şi o preţioasă carte.
„Mai departe, mai departe”


NIMIC

Astăzi m-am gândit un pic:
Ce e omul pentru lume? Un nimic!



Motto: Vezi, rândunelele se duc

Dor de Eminescu


Deodată un om spune:
„Oare exista un om minune?”
Răspunsul primit e „Nu”,
„Da, răspunse un alt om.
Eminescu a fost un domn.”
„Eminescu ?Cine-i ăsta?”
„Mare poet, din ţara ta, România!
Iscusit şi nu glumesc,
N-are pereche pe tot globul pământesc!
Eminovici, îl chema înainte...”
„Stai puţin! Îmi aduc aminte!
Cum am putut uita,
Un om minune, ca acesta?”



Omul


Natura e surprinzătoare.
Dar ştim tot despre ea, oare?
Omul nu ştie totul,
Cum nu simte nici robotul.
El nu are sentimente,
Bucurie, veselie nu simte.
Omul e o fiinţă vie,
Dar pe toate nu le ştie.
Unii spun ca „Da!”,
Chiar daca nu-i aşa.
Unii mint, alţii spun adevărul,
Dar chiar nimic nu e ca omul.





Păsărica

Într-o zi o păsărică,
Parc- a fost o rândunică,
Tot aşa de cenuşie,
În cameră a vrut să vie.

Pe pervaz s-a aşezat
Şi s-a apucat de cântat.
Am deschis geamul încet,
De pe pervaz, pe parchet
Ea a zburat
Şi iar a cântat.

Era un cântec minunat
Şi nu te-ai fi aşteptat
Ca o păsărică mică
Să cânte aşa muzică.

După ce a terminat,
Şi-a desfăcut aripile şi-a zburat.
Am închis geamul în urma ei,
A păsării cu ochi negri mititei.

Niciodată n-am uitat
Acel cântec minunat.
Şi-n toată această viaţă
O să-mi amintesc de păsărica cea drăguţă.



Splendoarea naturii

„Iubind în taină am păstrat tăcere”

Măreaţă natură, cu ale tale frumuseţi,
Iubirea înfloreşte atunci când mă priveşti.
Hai şi mă iubeşte cu dragoste şi foc!
Azi să fim împreună, precum într-un joc,
Iar de-acum înainte lângă mine să fii.

Etern împreună cu pomi şi câmpii,
Micuţul nostru soare să ne păzească mereu,
Izvorul să curgă, ducând dorul meu.
Nimeni şi nimica să nu ne despartă,
Eşti cu mine... cum n-ai fost niciodată.
Surâsul nevinovat al unor copii
Cred că-ţi aduce numai bucurii-
Un dulce cânt demult uitat.





Tablou de toamnă

„Iubind în taină am păstrat tăcere”


Vântul şi ploile reci
Dezbracă pomii din livezi
De frunze galben-aurii.
Bruma groasă, ca să vezi!
Florile le-a vestejit,
Iar natura a adormit.

Păsările călătoare
S-au încolonat în grabă
Ca să plece-n ţara caldă,
Luând cu ele şi lumina
Zilelor fierbinţi de vară,
Invitând toamna s-apară.




Blânda iarnă

„Iubind în taină am păstrat tăcere”


A venit iarna tiptil,
Într-o zi, de după-masă,
Zăpada lucea pe casă,
Eu mă bucur că-s copil!

Afară s-a făcut grămadă,
Sunt nămeţii de zăpadă,
Totul e frumos acum,
Nu e casa, doar firul de fum.

Dar ninsoarea nu-ncetează,
Străluceşte şi dezmiardă
Blânda iarna cea pufoasă,
Ce-a venit la noi în casă.





MOTTO:Când amintirile…


Veşnicul dor

Din trecut apare
O fantasmă-n zare
Ridicată peste mare.

Doar spre noi plutește
Ea ne amintește:

Eminescu n-a murit,
Mihai trebuie-auzit!
I-acum lângă noi,
Ne-aduce iubire șuvoi,
Emană tristețe mereu,
Se-aseamănă unui zeu…
Cu-al său nimb de glorie
Unic rămâne-n istorie!
Steagul amintirilor

Steagul amintirilor, frunză verde de uitare,
Stea albastră, minunată splendoare.
Steagul amintirilor, dor demult pierdut…
Întuneric şi lumină, drum fără-nceput…

Steagul amintirilor - gând şi vorbe-n vânt
Dureros mă-neacă pe acest pământ.
Steagul amintirilor, uitare, neuitare…
Lumea de-acum trăieşte-n nepăsare.

Steagul amintirilor, apă curgătoare,
Dorinţa-n viaţă e trecătoare…
Steagul amintirilor, apă stătătoare,
Gândul meu – o simplă visare.

Steagul amintirilor, nor acoperind furtuna,
Speranţa mea, frumoasă ca luna.
Steagul amintirilor, un albastru oceanic,
Un licurici dulce şi mult prea darnic.

Steagul amintirilor, floare mult prea parfumată.
Lume mea acum e colorată!
Steagul amintirilor, amintiri pe-un steag
Totu-i dulce, ca un animal pribeag…



Pe dor de gene…
Câtă bucurie pierdută pe pământ
Câtă iubire risipită-n vânt
Câtă fericire dusă-n uitare
Oare lumea asta o să mai aibă vreodată culoare ?...

Câtă răutate-n ochi tăi cei trişti
Câtă minciună într-un singur vis
Câtă dragoste poţi să rişti
Oare vom ajunge toţi în acelaşi abis ?...
De ce pe jos nu poate să fie scrum?
De ce oraşul ne face să trişăm ?
De ce nu mai ştim să visăm ?
De ce pe cer sunt nori duium ?...
Doar din fum, nu poate ieşi scrum,
Trişăm din frică …
Nu visăm, ceva ne-mpiedică …
Oare către adevăr este doar un singur drum ?....
Când o să găsim necunoscutul ?
Când o să aflăm sărutul ?
Când o să învăţ să nu mă mai port ca un nebun ?
De ce nu mă-nveţi tu care-i drumul bun ?....
Undeva ştiu că exişti,
Undeva văd că mă minţi,
Undeva vreau să te ştiu !
De ce undeva şi nu cândva ?...
De ce noaptea nu este soare ?
De ce ziua nu sunt stele ?
De ce toamna este răcoare ?
De ce iarna nu cresc floricele ?...
De ce-i roşu sângele vărsat?
Din ce cauză eşti tu disperat ?
De ce-n expoziţia mea de scoici albe-negre
Se află şi perle de culoarea verde ?...
Cum să învăţ să trăiesc ?
Cum să învăţ să zâmbesc ?
De ce o să murim ca frunzele toamna, duse-n amurg ?
De ce o să plângem, şi lacrimile curg ?...
Acum, când ştiu, ce mi-am dorit să aflu
Incerc să uit şi să visez din nou la cerul albastru
Să-mi reamintesc să suflu
Pe genele mele, cu un dor aspru…












MOTTO: ”Unde esti, copilarie, / Cu padurea ta cu tot?”
Mihai Eminescu




Multe-n lume se petrec,
Iar clipele si anii trec.
Hoinarind pe tot pamantul,
Anii tai se duc ca vantul.
Incercand sa te supui
Esti ca robul timpului
Mai gresind cate putin
Iti traiesti viata din plin.
Nu mai stii nici sa iubesti
Esti om si nu stii sa traiesti.
Sa nu lasi timpul sa treaca
Caci timpul trece
Uitand sa se intoarca.
COPILARIA
Copilaria este un lucru pretios,
Darnic si frumos.
Este copilaria mea,
Si cu drag ma bucur de ea.

Ea ma asteapta in prag,
Cu un pupic si cu mult drag.
Cu tine eu calatoresc
Si foarte mult eu te iubesc.

Copilaria mea iubita,
De mine primita,
De Dumnezeu trimisa,
In al meu suflet aprinsa.

Ne iubeste ne-ncetat,
Eu din multe am aflat
Ne pazeste zi si noapte,
Langa noi mereu e-aproape.

Copilaria nu e rea
Nu vorbeste fara ea.
Este mereu zambareata
Si neschimbata la fata.
PRIETENIA

Frumoasa-i prietenia
Sa nu o lasi sa piara
Caci este un vis frumos
Al anilor de scoala.

Prietenia-i o floare rara
Sa fii prieten e un mare dar
Asa descoperi pentru prima oara
Ca mana ce-o intanzi nu-i in zadar.
Sa inseninezi o frunte obosita
Usor sa mangai tamplele ce ard,
Sa strangi la piept fiinta ostenita,
Sa-i fii alaturi cu un suflet cald.

Si sa-l ajuti sa-nfrunte supararea,
Cu-o vorba buna sa-i alini durerea
Dar si atunci cand are bucurii:
Prieten adevarat mereu sa-i fii.



“Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ”

DOR DE EMINESCU

Dacă iubirea nu ar exista
Oare cum va mai răbda
Rămânând fără iubire?

De câte ori i-aş fi văzut
Eu aş fi crezut că

El o iubea atât de mult…
Micle Veronica era amica sa.
Ieşind în natură o aştepta cu dor
N-ar fi fost decât o noapte de amor.
Eminul meu iubit,
Scria ea în scrisorile
Ce le trimitea în serile în care
Undeva, în suflet, îşi ascundea iubirea.
“Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ”


IUBIRE


Iubirea e pe pământ
Umblă şi nu te aştepţi când apare.
Buimăceală îţi dă deodată.
Iubirea cea binecuvântată
Rămâne veşnic călătoare.
E la tot omul oare?
“Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ”


COPILĂRIA

Copilăria niciodată n-o uita
O, nu te mai întâlneşti cu ea.
Pământul întreg cu nori şi vânt
I se supune copilăriei prin cuvânt.
Lanţul vieţii noastre
Aşa stă înşirat.
Rămâi doar amintire.
Iar tot ce-a fost atunci va deveni
A fost odat’…





PRIETENIE DOINA
Motto: Motto:
,,Şi ca un înger dintre oameni ,,Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi ‘’ În calea vieţii mele ieşi’’


Prietenia e o floare rară Cântecul cel strămoşesc,
Ce nu înfloreşte doar în primăvară Raiul nostru românesc
Şi nici din pământul reavăn nu se –ntinde. Este apă de izvor,
Ea înfloreşte doar la tine-n minte. Apa noastră a tuturor.
Ţara cu el se mândreşte
În mintea ta şi a altcuiva Inima îţi înfloreşte.
Pe care nu-l vei uita,toată viaţa ta. E lumina zorilor
Un prieten bun,un apropiat Şi cântecul fetelor
Şi fii sigur că nici el nu te-a uitat. Inul în camp înfloreşte
Când cântecul se porneşte
Cu el tu râzi,cu el tu plângi Râurile o iau la vale,
Cu el tu amintiri mai strângi. Este zi de sărbătoare.
Şi anii trec ,dar nu vei putea uita Aerul se-mprospătează,
Ce-a fost frumos cândva. Tot poporu-n jur dansează.
Obiceiul de-a cânta
Renaşte-n inima mea.




SUNT IUBIREA…
Motto:
,,Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi’’
Sunt iubirea,cuvântul ce are
Mărime şi formă şi gust şi culoare.
Sunt ghiocelul argintat
Pe câmpul împrimăvărat.
Laleaua roşie mai sunt
Şi-ntinsul,verdele pământ.
Şi norul alb şi trecător
Şi soarele strălucitor.
Rotundul măr,gustos din pom.
Am strai ales de sărbători
Pe unde trec eu semăn flori.
Şi pot să fiu tot ce-ţi doreşti
Doar dacă ştii cum să iubeşti.






MAMA ÎN LUMEA BASMELOR
Motto : Motto:
,,O,mamă,dulce mamă,
din negură de vremi…’’ ,,O,mamă,dulce mamă,
din negură de vremi’’
Prietena mea cea mai bună
E mama,fiinţa dragă şi frumoasă. Cred în basme şi poveşti
Întodeauna te învaţă Regreţi că nu le citeşti?
Tot ce e corect în viaţă. Ele sunt raze de lumină
Ale lunii care este plină.
Înainte de a se culca Ţi-e bine când le citeşti?
Se roagă pentru soarta ta. În ele te regăseşti.
Să ai noroc şi sănătate, Ele întotdeauna te înviorează
Bucurii nenumărate. Şi mereu te-mprospătează.
Inele ale frumuseţii,
Întodeauna te va iubi Cercei ai tinereţii.
Şi de rău te va feri. Ridică-i în palma ta
Să ştii că ea ,ca o bună amică Ei spun povestea mea.
În primejdii te va scăpa de frică. A tuturor pe care îi iubesc
Toţi cei ce chipul mi-l înveselesc
Când răul te pândeşte, O poveste rar întâlnită
Şi mereu te bântuieşte, Regăsită într-o carte prăfuită.
Împreună veţi învinge,
Căci prietenia nu se stinge.


TABLOU DE IARNĂ
Motto:
,,O,mamă,dulce mamă,
din negură de vremi’’

Sculată ca dintr-un vis
Am văzut pe geam că a nins.
Totul e alb ca-ntr-un tablou.
Peste tot se aude un ecou.

E vocea crivăţului aprig,
Încolăcit ca un cârlig.
E ger cumplit,
Şi iarna, iarăşi a venit!

Pe derdeluş e tot o săniuţă.
O pânză albă,imaculată,
Îmi acoperă faţa luminată
Cu nişte fulgi în formă de steluţă.


DOR DE EMINESCU RĂMÂI,RĂMÂI…
Motto: Motto:
,,Fiind băiet ,păduri cutreieram ‘’ ,,Fiind băiet ,păduri cutreieram’’

Dorul meu acum mi-l alină Zilele copilăriei sunt de neuitat
O poezie străină. Atunci iubim făr-de păcat.
Reevocându-mi amintiri Iubirea vine dintr-o câmpie
Despre copilărie şi iubiri. Întinsă şi aurie.
Eminescu,dragul meu,
Este-n viaţă atât de greu ! Ea vine pe aripă de viitor
Mihai de ce nu eşti aici Printre minunatele vise ca un
Iubirea să ne-o dedici ? călător.
Nostalgii şi amintiri , Copilărie ,tu când vei pleca,
Evocări şi povestiri Visul se va spulbera.
Sunt greu de uitat
Cu ele de te-ai încărcat . Când amintirile din trecut
Uitarea e de neimaginat. Încearcă să mă cheme,
Aş vrea să vin ,dar nu mai pot.
Rămâi,rămâi cu bine!






VISURI TRECUTE

Motto:
,,Fiind băiet ,păduri cutreieram…’’


Degeaba mai întorci capul acum
Şi-ţi pare rău
Că ai plecat pe un alt drum.
Nu îmi zâmbi,ştiu că regreţi.
E prea târziu greşeala s-o repeţi.
Şi îţi întorci privirea iarăşi.
Va trece timpul şi-o să creşti
Vei înţelege atunci ,ori niciodată,
Că ai ţinut în palmă
O DRAGOSTE ADEVĂRATĂ.



Moto: „A fost odată ca-n poveşti...”
Vis cu Eminescu
-acrostih-

Mi-ar place să zbor
În lumea cu stele.
Hoinară, din ele
Aripi largi să-mi fac,
Iar apoi să mă înalţ
şi... să tac.
Eternă să fiu,
Mergând pe aer viu,
Învăţând să plutesc.
Nu vreau să mă trezesc.
Eu ...cred că este un vis
Să zbor în paradis
Cu Eminescu de mână,
Umblând prin cer împreună.

Moto: „A fost odată ca-n poveşti...”

Extemporal de vară

Scoateţi o foaie albă de hârtie!
Astăzi dăm extemporal
cu tema : ˝Cine ştie
de unde vine vara şi încotro se duce...˝
(sau unde este a anotimpurilor răscruce...).

Unii zic că vara izvorăşte
din adânc de suflet de copii
care-şi doresc cercei mari din cireşe
visând la flori, fluturi,
soare, iarbă verde şi jucării.

Mai spun că este frumoasă tare
(când or fi văzut-o oare?)
Că poartă o rochie verde,
tivită cu puf alb de păpădie,
că îi place să umble
desculţă prin vie.

Iar când trece plutind uşor
pe lângă struguri, mere, caise
sau tufe de soc
atingându-le cu buzele roşii, de foc
se-aude cum fiecare strigă:
“ Mă coooc! Mă cooooc!”
Alţii spun că vara vine, negreşit,
alunecând pe curcubee zâmbitoare
după ploile parfumate de flori,
dându-ţi fiori
de cald, de frumuseţe, de culoare.



Îţi lasă-n prag , pe înserat
coşuri cu globuri aromate, lucitoare
pe care să le-nşiri neapărat
pe raze aurii de soare,
să-ntinzi ghirlande roşii peste sat .

Cu miros de fân proaspăt cosit
îţi intră în casă, la umbră să şadă,
fără să ştii, cu ea ai aţipit

Moto: „A fost odată ca-n poveşti...”


în dulcea greierilor baladă.
Unii... nu ştiu ce să răspundă
la această întrebare.
Zic, că poate, a venit din soare,
de aceea soarele este aşa de luminos,
de cald cu fiecare.
Iar alţii, agasaţi de această dilemă,
(care-au uitat, probabil
să mai fie copii)
au spus că ei sunt plictisiţi deja
de această temă.
Nu vor să se gândească
la această întrebare.

Şi... transpiraţi sub bila de foc
(căreia noi îi zicem soare)
îşi şterg chipul înroşit
cu o bucată moale, catifelată
de apă curată şi zic:
˝Vom răspunde... altădată !˝





Moto: „A fost odată ca-n poveşti...”
Inimă de copil

Am rugat, cândva,
câţiva oameni de pe strada mea
să-mi descrie poetic
cum cred ei că arată inima.
O inimă de copil.
Iar ei mi-au răspuns aşa:

“Inima poate fi ca o floare,
ca un boboc ce aşteaptă
o rază caldă de soare
care să-l încălzescă,
iar el să înflorească frumos.”

“Inima poate fi ca un nor
pufos, azuriu, prietenos,
care împarte stropi de iubire
celor ce-i ies în cale
şi-i zâmbesc... frumos.”

“Inima poate fi o cupă de crin
în care se adună cuvinte
de dor, de iubire, de drag,
de pe oriunde... din raiul divin,
pe care le-aşteptăm în prag...”

Cum crezi că arată inima ta, copile?
“Inima mea este
un boboc mic de floare,
care mereu aşteaptă
raza caldă de soare
să-l înconjoare;
ploaia unui nor
să-l răcorească
cu stropi de mărgăritare
şi să dea tuturor
curcubee de culoare.”

O poveste?
Motto: Si eu pot!
Născut a fost un scriitor
În vremuri de demult,
Faimos ajuns în viitor
Cum nimeni n-a crezut.

Acest copil sărac era
Şi Emonovici se chema,
Dar mare scriitor El a ajuns
Pe toată lumea a învins.

Mai la un timp îndepărtat
A studiat, a învăţat
Cu pana-n mână, foaia-n faţă,
Dar viaţa-i atârna de-un fir de aţă...

Acum, noi ne-aducem aminte cu plăcere
De scriitorul ce-a trăit în tăcere
Şi dacă viaţa lui nu mai este
El a rămas totuşi o poveste.






El şi ...noi
Motto: Si eu pot!

Iubitul nostru scriitor
Din vremuri de demult uitat
În cărţi acum noi l-am citat
Şi l-am făcut nemuritor.

La Botoşani El s-a născut
Şi mult a învăţat,
La Viena şi Belin a studiat
Şi lumea-ntreagă a cunoscut.

La umbra Teiului bătrân
A fost înmormântat
Şi –n fiecare an, acum
El este omagiat.











Lumina
Motto: Si eu pot!
M-am decis să merg în lumină,
Intrând în lumea cuvintelor,
Harta sa părea fără vină,
Arborii erau din consoane
Iar slovele haina lor.
Ecoul în mintea mea s-a transformat,
Mai aproape de sufletul meu a cântat…
In codrul cuvintelor mi-s,
Neştiind ce-mi este permis.
Eroul din mine îmi spune
Să-nvârt roata cuvintelor în lume.
Căci numai aşa se va face
Unicul Luceafăr să ne dea lumină.

Iarna dintre noi
” E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.”


Mâna care ieri atingea flori şi ploi stacojii, viciate de priviri umane
Iluzie de-un moment, de răsfrântă luciditate, s-a stins şi ai închis-o-n ochii tăi
Haotică închipuire mi te-a desenat purtând surâsul cu frânturi de cer;
Acasă te aşteaptau, îmbrăcate în trecut, paharele goale din care să guşti,
Invitaţia de a te aşeza la geam şi de a trece dincolo de noi.

E atât de frig încât ferestrele te urmăresc zbătându-te-n în gândurile mele
Mărsurile fulgilor aliniaţi, în veşminte de predare, cad de lumină răpuşi,
Iar timpul simt cum tot creşte în urma mea, în universul teluric al îmbrăţişlării
Narcotic şi flămând, rămânând doar cerul cu palma lipită de a mea.
E vremea să te întorci în devenirea din care ai plecat
Succint să împrăştii fărâme din laconica privire
Cu praful crinilor de gheaţă spulberaţi în noi, păşind
Unde nimeni şi nimic nu te va mai şterge din cartea scrisă pentru tine.


Şoapte nerostite
” E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.”


Mi-ai cerut să nu mai fiu eu
şi în clipa aceea
însângerată, pustie
nu am putut renunţa la mine
şi am decis să plec.
Ce m-a ţinut oare atâta timp aici?
Ce am înţeles eu
din şoapte nerostite?
Unde am putut s-ascund în mine
atâta nedumerire?
Mi-ai promis o fericire oarbă oare..?
De ce m-ai amăgit?
Ştiai ceea ce vreau.
Unde să alerg acum.departe
de cuvintele tale?
De unde să tot smulg
Lacrimi-mprăştiate
menite să trezească ceea ce ai ucis
fărâme din oglinda spartă
a sufletului meu?
Cum să răsfrâng spre viaţă
ochii ca două abisuri
scufundaţi în tine
doar am iubit destul, zadarnic,
Şoapte nerostite.
Şi să găsesc cumva, ascunsă pentru mine,
lumea negândită
şi neimaginată
din inima-ţi cerându-mi
să fiu ceea ce vrei.
Confuzia mă-neacă şi nu te înţeleg.
Eu nu sunt nicăieri
Deşi mă vrei cu tine
Şi totul se dărâmă doar fiindcă ai sădit
Şoapte nerostite, aici, numai în mine.



Despărţirea amurgului
” E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.”

După ce soarele va apune diseară
Târziu, când nu va mai fi lumină,
Mă voi plimba stingheră pe strada aceea rece
Şi nu-mi voi aminti
Decât de mine.
În umbre îmi voi regăsi trecutul
Plângând să mă întorc din nou la el
Dar voi fugi, sperând ceva mai bun
Şi nu voi întâlni în viitor decât numai umbre
Ale trecutului meu.
Mă voi lovi atunci mai crud şi voi distruge iarăşi
Ultima floare din grădina-n zori de zi,
Ştiind că nu-i a mea suflarea ce mă frânge
Ci numai mâinile ostenite
Cu care mă ucid.
Atunci te voi mustra cu sufletu-n tăcere:
“Atâţia ani, atâta timp zdrobit,
Lângă o inimă ce am crezut că mă iubeşte,
Cu flacăra de gheaţă tot aprinsă,
Ce greu îmi e să văd că m-a distrus!
Nu vezi că am pierdut orice nădejde?
Nu vezi cum totul a pălit?
Bucură-te acum de floarea ce se stinge,
Petelale-i căzute, toate amestecându-se
Cu frunzele-n pământ.”











Mihai Eminescu
“Mai am un singur dor:
în liniştea sării
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării”




Mare iubitor de lună,
Inimă de dor nebună,
Hrană pentru mintea noastră
A adus noaptea albastră.
Inorog pe plai de dor,
Eminescu -visător.
Marea l-a iubit cu unda,
Infinitul cu secunda,
Natura l-a ocrotit,
Esenţe i-a dăruit,
Sufletul i l-a-nzestrat
Cu talent nemăsurat,
Unic, de neegalat.


Nocturnă

“Mai am un singur dor:
în liniştea sării
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării”


Miezul nopţii
se prăbuşea peste răsuflarea frântă şi vijelioasă
a valurilor celor mai adânci
izbind de dincolo de oboseala dulce
a mării ce vuieşte printre stânci.
Candelabre-aprinse în făclii pe cer,
- O, de-aş putea cândva ajunge
să le-ating arzând! -
pe-obrazu-nvineţit al apei lin valsează
cu orice scânteiere-a unui gând.
Miezul nopţii
cuprinde în îmbrăţişarea-i calmă şi-austeră
marea străvezie-n oarba ei dorinţă
şi printre valuri, se amestecă-n mistere
cu-ntinderea avidă de fiinţă
ŞOAPTELE MĂRII

“Mai am un singur dor:
în liniştea sării
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării”
Căldură de aur topit,
Catarg cu pânze de argint
Suspină necontenit,
Abia legănate de-al nopţii-asfinţit.

Nisipul sub vrajă rămâne
Cu suflet de flăcări răpit;
De briză lăsat făr‘ de urme
Doar cu lacrimi de topaze-ndulcit.

Ca o orga colosală,
Marea-şi deschide imperiul
Pe când sub troiene imense,
Zace valul pierzându-şi ţelul

Abisuri albastre, sunet selenar,
Toată zarea-mi pare un viu mărgăritar!
Şi uite, acolo, după un următor val...
Apare-un giuvaer mişcător, avatar,
Ce joacă-n raza luminoasă a electricului far.





LUI MIHAI EMINESCU
” Mijeşte orizonul cu raze depărtate,
Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate
Spre zarea-i luminoasă porneşte să-şi unească
Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească.”

Mă uit spre bolta înstelată
Iar stelele parcă-mi vorbesc.
Hyperion însuşi tresaltă,
Ale tale versuri îl trezesc.
Iar la ordinu-i ceresc
El, luceafărul, coboară
Mai aproape de pământ
Iarăşi chipul lui de ceară
Ne priveşte tremurând.
Eminescu sau Luceafăr?
Sunt una şi aceeaşi făptură
Cu chipul palid ca de nufăr,
Universul i se închină.



TÂLCUL LUCRURILOR

” Mijeşte orizonul cu raze depărtate,
Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate
Spre zarea-i luminoasă porneşte să-şi unească
Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească.”

Tâlcul focului nu-i căldura,
Tâlcul pământului nu-i cultura,
Tâlcul apei nu-i potopul,
Tâlcul banului nu-i puterea,
Tâlcul morţii nu-i pierirea.
Tâlcul tăcerii nu-i prostia.
Dar al vieţii e ştiinţă
Tâlcul aerului este zborul
Libertate, năzuinţă.



POEZIA MĂRII
” Mijeşte orizonul cu raze depărtate,
Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate
Spre zarea-i luminoasă porneşte să-şi unească
Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească.”
Mare, imensitate albă,
Cu talazuri-crini regali,
Şopteşti tainic poezia ta,
Bătută de gânduri, străbătută de om...

Imperiu făr de legi şi graniţe,
Tu, cânţi apoi doineşti şi înfloreşti
Poveşti marinăreşti, legende,
Ca o matroană a cercului Kalende!

Din unda dai semnale de potoape fără bărci,
Şi valurile se-ntrec precum
Herghelii de cai albi
Cu coamele-n vânt.

Marea, hău în care se războiesc
Amestecul apelor divine,
În stihuri frământate spui
Povestea oricui ştie să te-asculte.





Moto: „Vreme trece, vreme vine…”
Eminescu
Eminescu
Misterios, sensibil
Visând, gândind, aplicând, scriind
Universul e luceafăr acum
Priveşte!






Moto: „Vreme trece, vreme vine…”


Lacul meu
Lângă lacul somnoros
Bate lin vântul duios,
La o margine de mal
Stau şi ascult un susur cald.
Luna îmi zâmbeşte dulce,
Ea nu merge să se culce.
Stă cu mine aici, acu’
Ne gândim la Eminescu.

Moto: „Vreme trece, vreme vine…”

Iubitor
Iubi, iubire, iubitor
Dori, dorinţe doritor
Iubirea naşte…bucurii
A bucura e…a iubi
Din braţe întinse şi aprinse
S-or naşte iarăşi vise
„Dorinţa” este „O, rămâi!”
„Pe lângă plopii fără soţ”
„Sara pe deal”



MOTTO:
Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăveşte umbre negre
Pe câmp alb ca de zăpadă.


(Mihai Eminescu, Făt-Frumos din tei)

DE DORUL TĂU

Marea-i duce dorul veşnic,
Iar izvorul-l plânge-ntruna,
Haos e în codrul falnic,
Ape-l caută ,iar luna
Imn îi cântă.


Eul liricilor tainic
Munţi întreabă, teiul sfânt,
Inima ori gând năvalnic,
Nuferi galbeni, lacul blând,
Este încă?
Stele pălesc rânduri-rânduri
Ca să-nalţe-n patru vânturi
Universul lui de gânduri.
Povestea bradului de Crăciun
În fiecare pom e o poveste
Ce-o murmură prin frunze şi prin flori.
Dar de Crăciun doar bradul străluceşte
În basmul spus de globuri în culori.

Din doruri şi din drag el se născuse
Din mama luna şi din tatăl soare.
În munţi, în vremuri de poveste ninse,
Fiinţa lui părea nemuritoare.

Şi iernile, şi verile-l căliră,
Visa, cu fruntea să atingă cerul,
Verdeaţa, semeţia-i cuceriră
Cocoşi de munte, căprioare, jderul.

Aşa, preabunul Moş Crăciun aflase
De mândrul care munţii îi încântă
Şi-l invită în vizită prin case
Ca dar pentru copii în noaptea sfântă.

De-atunci e vestitor de sărbătoare
Şi se îmbracă-n globuri şi beteală,
Să bucure-ochişori şi inimioare
Ce cred în Moş Crăciun fără-ndoială.


Mantaua

Biciuiţi de vânt şi ploi
Îşi îmbracă pomii goi
Mantaua de zăpadă.
Par troiene-n depărtări
Rătăcite-n patru zări
Fantome la paradă.

Bucurie-i sub manta
În păduri albe de nea
Că muguri noi se leagă.
Ea, mantaua, bucură
Şi-obrăjori de purpură
Ce-n sănii se aleargă.



Moto: Cum mângâie dulce, alină uşor/Speranţa pe toţi muritorii!

DORIT AICI ŞI DINCOLO

Dorul nostru e pe veci!
Oare vom scăpa de el?!
Rar, noi mai uităm,
Dar dorul nu-ncetează…
Era un mare om,
Era poetul din popor!
Mihai Eminescu,
Idolul românilor,
Nu era un oarecare om,
Era un om cu inimă de aur!
Sunt multe poezii, pentru iubirea lui,
Cu bucurie, îi recita
Un mic poet!

Moto: Cum mângâie dulce, alină uşor/Speranţa pe toţi muritorii!

IUBIREA TRIUMFĂ

Raze sprintene
Îmi ating obrazul,
Plin de iubire şi suspin,
De ură şi de bucurie,
Dar tot iubirea triumfă!

Un vânt îmi ia alinarea
Şi o ia departe,
De iubire şi suspine,
Dar eu, cu forţă, îmi revin,
Din nou iubirea triumfă!

Moto: Cum mângâie dulce, alină uşor/Speranţa pe toţi muritorii!
HAINE DE IARNĂ
Un fulg micuţ a căzut,
Pe-obrazul îngheţat,
În sus m-am uitat
Şi mii de fulgi veneau,
Fără teamă de copilărie.

Şi iar mă uit în sus,
Veneau, veneau şi nu se mai opreau
Şi nu-mi venea să cred,
Veneau şi tot veneau
Şi chiar nu se mai opreau.

Şi pomi au îmbrăcat
Haine albe, de iarnă,
Pământul a pus pe el
O haină împărătească
Şi lacurile au îngheţat.



Moto: Împărat slăvit e codrul.
EFECTE



Efect narcotic, de-nceput de toamnă,
Frunze zboară ca inimi de cerneală,
Mai sus, mai sus, pe pagini sau pe cer,
Căci vara a murit mult prea efemer.
Cenuşa din cer se sparge-n arămiu,
În mii de frunze, ce strigă în pustiu
Şi în acea picătură golaşă,
S-a strecurat prin nori şi a căzut gingaşă
Pe chipul tău, al meu sau al oricui.
Era aşa păcat să nu arate nimănui,
Cum un trecător prin viaţă, anonim,
I-a pus mâna la ochi şi a capturat-o în denim.
Tu vezi absent cum degetele vântului
Ating clapele pământului.
Simt cum vocea ta îmi inundă auzul,
Mă iei de mână, îmi diseci văzul.

Moto: Împărat slăvit e codrul.

EŞECURI



Artişti grăbiţi sau pseudoartişti
Încearcă să-şi păstreze faţa printre măşti,
Să-şi injecteze disperaţi talent în morfină,
Când mimează replica-n surdină.
Lacrimi late se scurg pe buze coapte,
Într-un zâmbet cât de fals se poate.
De ce vrei să convingi că trăieşti şi simţi,
Când cuvintele îţi mor printre dinţi?
Înţeleg că visezi o scenă pe sticlă,
Tu crezi că ai talent, cum să îl laşi în pâclă,
Dar ce poţi face când chiar nu ai reflexie
Şi tot ce laşi în urmă sunt puncte de suspensie?










Moto: Împărat slăvit e codrul.

CODRUL LUI EMINESCU



Mergem prin pădure,
Inima-i zdrobită…
Hai cu noi la joacă,
Azi e sărbătoare!
Imediat se cântă, oh,

E sărbătoare astăzi, prin pădure!
Moare şi tot moare,
Inegal se face,
Neştiind se-ntoarce,
Este ursul ce se-ascunde,
Se scaldă-n marea albastră,
Cu-a lui coadă stufoasă,
Unde-o fi vulpea cea proastă?









“Iară voi, voi epigonii...”
IARNA


Regină albă, magnifică şi frumoasă
De fiecare dată tu vii la noi acasă
Şi ne pui la fereastră
Fulgi de zăpadă-n glastră

Tu regina mea frumoasă
Aduci bucurie-n casă
Bunica stă lângă foc
Pisicuţa-ncurcă tot.

Copiii în zăpadă se joacă
Mama pâine vrea să facă
Tata taie lemne
Bunicul făină cerne.

Iarna e zână frumoasă
Pune un strat de nea groasă
Iarna e împărăteasă mare
Chiar dacă nu ne dă raze.








POEZIA

Poezia e o artă
Ce nu trebuie ignorată.
Scriitorii ne prezintă
Indirect, fără să mintă.
Întâmplări din viaţa lor
Când iubesc, când simt că mor
Pentru unii o poezie
E absurdă-i, o prostie
Dar eu cred că niciodată
N-au simţit că lumea toată
Poate fi ca-ntr-o poveste
Acela sigur nu gândeşte
Pentru mine să se ştie
Viaţa toată-i o poezie.





ALFABETUL

A, B, C, D, E, F, G.
Cine? Cum? Unde? Şi Ce?
Complement de timp, de loc.
Ce se-ntâmplă? Spune-ţi! Stop!
Ce atâtea întrebări?
Litere, analizări.
Ei, şi ce? Nu pot citi!
Însă vezi eu pot vorbi.
La ce-mi trebui’ sinonime?
Trebuie doar să mă simt bine.
Profesoara ce mai spune?
Neinteresant! Pe bune!
Totul este doar o glumă.



Mihai Eminescu


Mihai e un nume special
I-al poetului nostru national
Hristos l-a inzestrat cu-n dar
A muncit din greu la bucurie si amar.

Iubire, singuratata, har,
Eminescu-i pe buzele tuturor
Mort fiind dansul nu stie
Ianuarie-i luna in care pentru noi invie.

Noi il iubim pe veci si trebuie sa stie
El este o comoara pe vecie.
Scumpii mei! Frati! Mihai e o comoara!
Credeti in el sau altfel o sa piara!

Un stop din el cu siguranta n-o sa moara!




Moto: Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric.

FANTEZII


Cad din cer mărgăritare…
Rar, dar totuşi, din ce în ce mai des…
Emoţiile se simt intens.
Abia acum soarele răsare,
Ţintind, spre abisul nesfârşit,
Imensul orizont nemărginit.
E o imagine încântătoare,
Şiraguri de perle zburătoare,
Iubesc şi-admir miraculosul dans,
Ce mă ţine-ntr-un plăcut suspans.
Reveria ce m-a cuprins,
Eliberând un ţipăt surd,
Atunci când soarele a stins
Teluricul vis absurd.
Orânduiala este în legea firii,
Realitatea este ghidul fericirii.








Moto: Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric.

AN DE AN…




Astăzi, omul de zăpadă
Stă pe gânduri, o zi-ntreagă,
Căci agenda-i este plină,
N-are loc nicio albină.

Face planuri, se gândeşte,
Soarele se-ntrezăreşte.
-Hai mai iute! strigă gerul,
În curând, ne luăm transferul!

Ca un ecou,
Ghiocelul alb şi nou
Îl caută pe Năică,
Căci grădina e prea mică!

Câtă insistenţă!
Vreau puţină indulgenţă!
Încă aştept diligenţa,
Să-mi ispăşesc penitenţa!





Moto: Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric.

PRIETENIA



Prietenia e o floare rară,
Cu dulcele miros de scorţişoară.
Când ai un prieten aproape de tine,
Uiţi de ce e rău şi te gândeşti la bine.

Te-apropii cu paşi lini, ca o felină,
Şi îmi pătrunzi în suflet cu tărie,
Atunci îmi pare viaţa mai senină,
Nu eşti iluzie, eşti prietenie!

MOTTO: “Lacul codrilor albastru”

În natură
În mijlocul codrului, deasupra izvorului
Soarele străluceşte şi deloc nu se opreşte.
Vântul şuieră prin tei,
Şi eu adorm lângă ei.

Norii zâmbesc către soare,
Păsările ciripesc,
Nufărul pluteşte,
Şi natura ne zâmbeşte!

Anii copilăriei
C ând eram un prichindel,
În vacanţă la bunici,
În fagi mă cocoţam
Şi sub soare mă scăldam.
Beam de la izvor apă,
Şi apoi fugeam la joacă
Sus, în codrul roditor
Sub cerul cel zâmbitor!








Dor de Eminescu
Din al nostru codru
O rază de lumină
Reuşea să învioreze
Dimineţile şi nopţile
Erau acum şi ele vesele.
Munţii sunt frumoşi şi ei
Izvorul alb zâmbeşte
Noi ne bucurăm de soare
Este fericire peste tot
Şi suntem cu toţi la un loc!
Codrul spune fericit,
Un cântec pentru că ne-am înveselit!





Motto
,,O, rămâi, rămâi la mine..”...



Anii frumoşi ai copilăriei


Câte taine nepătrunse
Vor rămâne tot aşa,
Deşi slovele ascunse
A le găsi vom încerca...

Şi vor trece anii şcolii
Mari vom fi, şi învăţaţi,
Dar secretul tinereţii
E în suflet nu în cărţi!


În codru

Peste verdele codrului,
Jucăuşa rază a soarelui
În cântecul primăverii străluceşte,
Când zborul cocorului îl urmăreşte.

Adie vântul printre ramuri
Legănând cuiburi de păsări.
Timid, un nour dă să vază,
Un pui ce raza vie îl veghează.


Acrostih

De-ar fi să ştiu
Ori să ghicesc
Rime să potrivesc,
De-acum un ceas
Eu aş fi rămas

Eliberată!
Mai am un singur dor,
In liniştea serii,
Numai un somn uşor.
Enunţuri şi impresii
Să le lăsăm pe mâine
Căci s-a făcut târziu…
Un vers, … nici nu mai ştiu.





LACUL CODRILOR ALBASTRU




Întunecarea

Măritul codru-i liniştit.
Izvorul e nervos,
Hotărât amestecând,
Apa-n spumă preschimbând.
Iar’ animalele se-ascund,
Eu stau lângă stejar,
Măria sa e bătrân.
Iar coroana îi arată nobleţea.
Noaptea vine-ncetişor ,
E din ce-n ce mai întunecos.
Stelele or să apară,
Cu ele aducând,
Uimitoarea lună.
LACUL CODRILOR ALBASTRU








Anii copilăriei
Tânjesc după anii copilăriei,
Când griji nu aveam,
Vesel şi liber eram
Şi codrul cutreieram.
Îmi imaginam,
Cum cu teiul vorbeam.
Lângă izvor mă culcam
Şi murmul i-l ascultam.
Acum din păcate,
Nu mai pot privi
Toate aceste lucruri
Aşa cum o făceam.
Basmul luminos
Acum e-ntunecos.
Clipele copilăriei
Au rămas doar amintiri.
LACUL CODRILOR ALBASTRU







Noapte în codru


În zare amurgul moare,
Şi-n pace codrul cade.
În întuneric el adoarme
Lăsând stele să-l lumineze.
Doar izvorul rupe liniştea
Agitând nervos apa,
Spălând pietrele cu spuma
Albă ca lâna.
Lupii urlă-n depărtare.
Codrul aşteaptă ziua cu nerăbdare.
Luna a nu mai scânteia,
Soarele iar va veghea.





Motto: E uşor a scrie versuri




Mihai Eminescu

Mai avea un dor, un dor...
Iubea să cutreiere pădurea,
Hai-hui trecea pe lângă plopii fără soţ...
Ascuns sub frunzele ce-adăposteau somnoroasele păsărele
Izvorului îi asculta povestea.

El despre trecutul glorios al neamului a scris.
Mândru a fost că era român,
Iubea nespus ţărişoara-i, dulcea Românie.
Neamului i-a ascultat poezia,
Era fermecat de melodia ei...
Scris-a basmele povestite de neîntrecuţii povestitori ţărani.
Creangă i-a fost bun prieten.
Urmaşilor lui, nouă, o operă nepieritoare ne-a lăsat.


Ultima zi de vară

E-o seară de vară rece
O doamnă pe lângă mine trece
Şi-aşa mă-ntreabă ea:
- Când va veni toamna?

- Va veni cândva şi ea
De mâine vara va pleca
Eu aşa simt...că a obosit deja.

- Nu fi supărat, nu te-ntrista
Vara este sora mea,
Iar eu locul ei îl voi lua...

Şi uite-aşa-m descoperit
Că eu cu mândra Toamnă,
Frumoasa doamnă,
Eu în acea seară am vorbit.


Spirite de toamnă



Miez de toamnă-nmiresmată
A cuprins natura toată
Câmp şi deal, livezi şi vie
Poartă haină arămie.

Codrul cel însufleţit
A rămas pustiu, golit.
Se aud misterios
Şuiere ce tainic vin,
Să ne sperie puţin...

Spirite de toamnă grie
Faceţi lumea cenuşie
Dar eu nu mă tem de voi
Că lăsaţi copacii goi.
Voi pădurea desfrunziţi,
Vânt şi ploi pe plai goniţi.

Chiar de rece gbate vântul,
Haină caldă ia pământul,
Cerul cel întunecos
Va fi iarăşi luminos!



MOTTO:

Oricât de mult am suferit
În lunga-nstrăinare,
Pururi în visu-mi te-am zărit
Cu luna, pe valuri de mare.
(Mihai Eminescu, Oricât de mult am suferit)


DE-A COPILĂRIA


Joaca în copilărie
Este-o mare bucurie
Noi cu mingea ne jucăm
În timp ce ne şi distrăm.

Universul meu imens
Plin de jocuri şi copii
Folosit cu un alt sens
E o lume-n bucurii.

Iar în şcoală când intrăm
Trebuie să învăţăm
Clasa să o decorăm
De profesori s-ascultăm.
Cu un pix şi un creion
Orele trec mai uşor.

Voi ajunge campion
Cu efort mai multişor
E trofeul anului:
Şcoala – şansa elevului.

DURERE

Când durerea mă apasă,
C-un suspin şi-o lacrimă
Inima mi-o liniştesc.
Dar iubirea e un chin
Lacrimile mele-apar
Sentimentele-mpietresc.
De aceea, eu suspin,
Pentru că sufăr din plin
De al dragostei venin.
Plânsul nu pot să-l opresc,
Plec departe, să te uit
Şi să nu-mi mai amintesc
Cât de mult eu te iubesc.


VISE

Multe vise eu am strâns
Iată este coşul plin,
Hai cu toţi să căutăm
Alte vise s-adunăm.
Iar când toamna va sfârşi

Este iar pustiu în vii,
Mie-mi pare tare rău,
Iar când plouă la fereşti,
Norii suri îşi poartă plumbul
Este-o toamnă întunecată,
Singurică, rătăcită…
Cu-o mantie de catifea
Umbre reci s-aştern pe ea.





Moto: Toate-s praf…Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi.

MULŢUMIRE




Fără izbândă, sufletu-mi era
Şi să mă speli, Tu, Doamne, aş vrea!
Pentru greşeli, aş vrea ca să mă cerţi,
Tu, Doamne, Te rog ca să mă ierţi!

Pentru că văd, aud şi merg,
Eu, Doamne, Ţie Îţi mulţumesc!
Păcatul mi-e-nainte, nu îl şterg,
Tu, Doamne, iartă că greşesc!

Pentru că am un suflet şi port glas,
Eu, Doamne, Ţie Îţi mulţumesc!
Pentru ce-a fost şi-n urmă las,
Iartă-mă, Doamne, că greşesc!

Pentru că râd sau plâng, trăiesc,
Eu, Ţie, Doamne-Ţi mulţumesc!
Şi pentru ieri şi pentru azi, Tu să mă cerţi,
Tu, Doamne, Te rog ca să mă ierţi!



Moto: Toate-s praf…Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi.

CASTANUL



Şi când castanii, toţi, s-au ofilit
Şi numai teii au înflorit
Şi când iubirea mea s-a înecat,
Adio iar, vis sfărâmat!

Şi când aleea de castani e goală
Şi numai frunze-ncet coboară
Şi când iubirea mea s-a pierdut,
Adio iar, vis de demult!

Şi când o bancă sub castani e solitară
Şi numai teii o-nconjoară
Şi când iubirea mea s-a stins,
Adio iar, vis neatins!









Moto: Toate-s praf…Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi.

VIS DE IARNĂ
Mi-am dorit dintotdeauna,
Iarnă să fie întruna,
Haină şi rece e,
Astă vreme mi-ar plăce!
Iar de vouă nu vă place,
Ei! Vă puneţi voi cojoace.
Mie, aşa mi-ar plăcea,
Iarna este vremea mea!
Nicolae, moş străbun,
El aduce la copii
Sacul plin cu jucării,
Cu desaga încărcată,
Umblă pe la lumea toată.
MOTTO: ”Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul.”

Omniprezentul

Călătoresc ca un nebun
Rămas fără vreo amintire!
Eternitatea-mi este singur bun
Acum, mergând spre nemurire.
Ţin minte-un singur drum,
Iniţial sau poate ultim.
E calea celui din urmă glas,
Ştiind că poate am rămas
Îtipărit în amintirea nimănui.
Cred totuşi că încă mai dăinui
Refugiat pe+o piatră de mormânt
El se gândeşte-nmărmurat:
Acum este aici,cu mine,
Totuşi nu-l simt prin vine.
Odată apărut,
Rămâi şi cunoscut.


Ninsoare

E ger aşa cum n-am văzut
Şi neaua ninge ne-ncetat.
Eu, primul fulg l-am cunoscut
Că el m-a anunţat.

Ninsoarea curge-ncet de sus
Ca un dar ce e adus
D-un bătrân cu barba albă
Pe care Crăciun îl cheamă.

El apare la ferestre
Şi împarte la copii,
Daruri multe, jucării
Ce le-aduc doar fericire.

Este iarna mult dorită
De toţi copiii îndrăgită
Când colindătorii vin
Să ne scape de venin.



Nu muri

Sunt un fluture venit din amintire
Măscut dintr-o flacără de dor,
Te rog, nu mă lăsa să mor.

Nu închide pleoapa ta cea grea,
Te rog, nu strivi aura mea.

Vin dintr-un colţ de rai
Să-ţi aduc ceea ce n-ai.
Să-ţi aduc pe-o frunză verde
Dragoste ce nu se pierde.
Să-ţi aduc pe o petală
Un strop de iubire-amară.

Ţi-am adus pe-o rămurică,
Împletită de-o furnică,
Avuţia ce nu piere,
Dorul vieţii efemere.

MOTTO: „Vreme trece, vreme vine…”
DOR DE EMINESCU


Deşi s-au scurs atâția ani,
Oricând de tine poporul își va aminti,
Românule, ce-ai scris versul dulce.

Domnule, a cărui poezie faimă ne aduce,
Eterna-ți amintire în veci ne va însufleți.

Eminescule de ieri, de azi, de fiecare zi,
Mare luceafăr, al poeziei împărat,
Iată o comoară neprețuită ne-ai lăsat,
Norii din suflete ni i-ai alungat.
Eminescule, cel cu sufletul de codru legat,
Se zice că azi în lumea poeziei domnești,
Că asemenea unei stele de pe cer strălucești,
Uimitu-ne-ai cu versul tău și încă ne uimești!





CREAȚIE

Creat-a și a dăruit poezii multe
Românilor spre a le a citi,
Eminescu, poetul darnic,
Al nostru luceafăr, ce-n veci va străluci.
Țintind spre codru, spre iubire,
Inimile noastre umplându-le de bucurie,
Eminescu, om sensibil și învățat,
De noi creații mereu preocupat,
Imagini poetice de neuitat ne-a lăsat,
Cu realitatea tot timpul s-a jucat.
Reunind pe hârtie multe idei,
Eminescu a creat o poezie a tristeții și a bucuriei,
A pătruns și în lumea celor mititei,
Toate basmele fiind scrise pentru ei.
Ocolul pământului poeziile sale l-au făcut,
Românilor, pe zi ce trece, Luceafărul strălucește tot mai mult!

MIHAI EMINESCU – CREATOR

Mii de strofe și de versuri
Iubitul nostru poet a creat,
Hotarul țării cu mintea l-a străbătut în lung și-n lat.
Amintirea lui de zeu al codrului, numele de astru ceresc,
Imaginea lui vor rămâne întipărite în întregul univers.
El, poetul, în orice lucru găsea ceva fermecat
Mihai Eminescu, al nostru poet de neuitat.
Ideile lui nenumărate vieți au bucurat,
Nemărginită dragoste de codru ne-au insuflat,
Esența poeziei românești ele au reprezentat.
Soarele și luna Eminescu în versuri le-a vestit,
Cu stelele și cu tânărul codru el a vorbit,
Universul în frânturi de vers lumii l-a dăruit.



Moto: „La steaua care-a răsărit”
PEISAJ


Frunzele plâng.
Le-a atins, cu săgeţile, toamna.
Pe dealuri pestriţe,
Copiii aleargă să-i ducă ofrandă:
Un pumn de joacă,
O felie mare de zâmbet,
Nişte crâmpeie de suflet
Şi ceva cântec,
Să aibă până în iarnă.
S-a risipit, sfios, curcubeul.
Copacii au ramuri ce ştiu
Să mângâie, să cuprindă.
Ştiu să adoarmă,
Să mintă lumina,
Iar sus, de bun rămas,
Păsările rotesc ultimul dans…
Iubire
Și timpul crește-n urma mea...
Iubirea e lumina vieţii,
E simbolul vieţii,
E bucuria de a trăi
Şi bucuria de a muri.
Poate omorî şi poate naşte,
Îţi dă viaţa, îţi schimbă faţa,
E periculoasă,
Dar frumoasă.
E magia existenţei,
Provocarea violenţei
Mama trăirii,
Învelişul firii.
E bătaia inimii,
Drumul fericirii.
Cere sacrificii,
Suferinţă mare.
E cât lumina unui licurici
Şi cât lumina măreţului soare..
E neagră şi albă
Sensibilă, dalbă.
E un superb somn
Şi-al cerului azur.
E mai rece ca Pluton
Şi mai caldă ca Mercur.
E prima creaţie lui Dumnezeu,
Al universului trofeu.
Haosul face,
Iar apoi – pace.
E dimineaţă de vară
Şi noaptea de iarnă.
E speranţă şi durere
E ridicare şi cădere..
Înseamnă vitalitate
Şi cere fidelitate.
E ca o apă curgătoare
Care nu ştie unde
Va urma a curge mai departe,
Va pătrunde.
E a bucuriei boare,
Destinul cavalerului călare,
E deschiderea sufletului
Şi-a inimii-ncântare,
E tinereţea sufletului
La maturitatea trupului.
E vocea fiecărei păsări
Şi-a fiecărui cântec reluare.
E nemărginită,
N-are graniţe, e nesfârşită.












































Hulubii pierduţi în timp
Și timpul crește-n urma mea...
Corăbioare de hârtie
Cu câte-un alb şi fin catarg
Purtând în ele bucurie
În al nopţii negrul larg,
Ale nuferilor petale
Împrăştiate în văzduh
De o mână visătoare,
De al fericirii duh,
Ceşcuţe de porţelan
Ce cad de sus şi nu se sparg
Sub luciul regelui bălan,
Sub luciul mândrului monarh,
Pe catifeaua de-ntuneric
Sunt o dantelă vie, zboară.
În foşnitor balet, feeric
Lumea nopţii înfăşoară.
Hulubii luminoşi se pierd in vânt
Cu palpitări dezordonate,
Şi-n chip frenetic aplaudând
Cu mâini în alb înmănuşate.
Dar osteniţi de-atât zburdat,
Sub lumina unui felinar,
Pe-o alee din grădină încet s-au aşezat.
Îmi par
Un şir înghesuit de copilaşi
Îmbrăcaţi în cămeşuţe lungi de noapte,
Un şir de-omăt de îngeraşi
Cântând un irmos în şoaptă,
Îngenunchind, împreunând mânuţele, la cer uitându-se,
Închinându-se.


Şi se roagă un moment,
Momentul e un veac,
Veacul cade leneş, lent
În al vremii sarcofag.

Ani se roagă păsările,
Ani se roagă sute,
Ani se roagă, secole,
Secolele-s minute.
Aripile se deschid –
Hulubii se ridică.
Străbat cerul, a norilor zid
Spre mingea nopţii, albă, mică.
Se depărtează-n depărtare,
Se înalţă-n înălţime,
Se pierd dezordonat în zare,
Şi iar apar printre-a norilor rime.
Zboară într-un neştiut mit,
Zboară nesfârşit până-n vârf necunoscut de munte,
Zboară, zboară către infinit...
Credința în cuvânt
Și timpul crește-n urma mea...

Credința în cuvânt
Rămâne legământ!
Eminescu o păstrează,
Al său har o-ntrupează.
Tuturor le amintește,
Ivirea lumii istorisește,
Eternitatea viu zugrăvește.

Și-acum a lui gândire
I-aduce lumii viețuire.

Credința în iubire
Rămâne doar amăgire.
Etern este amorul,
Al lui puternic dorul,
Totdeauna ignorat,
O! trăiește dezolat
Rănit, uitat, neconsolat.


Motto: „Mai mândră decât orice stea”
De ce nu-mi vii? (M. Eminescu)

Eternul Luceafăr


Din rude mari, împărăteşti
O prea frumoasă fată
Răsări-ntre astrele cereşti
Divină, minunată!
Ea inima i-a săgetat,
Eternului Luceafăr,
Mândru pe cerul înstelat,
Iradiind.
Nemărginirea nopţii
El o străbate-ntins
Şi coboară, alunecând uşor
Cătălinei apare în vis
Un magnific zburător.




Aşteptare


Sufletul meu tresaltă de dor,
Aştept să vii iubita mea,
Gândul la tine vine în zbor,
Lângă lacul cu nuferi ne vom vedea.

Uşor alunecă al tău pas
Ca vântul parcă adiind.
Eu te privesc şi fără glas
În braţe te cuprind.




Dor


Timpul aleargă nebun
Şi tu nu eşti cu mine
Trimit o carte ca să-ţi spun
Că voi veni spre tine.

Luna pe cer ne va veghea
Ca martor al iubirii
Frumoasă eşti crăiasa mea,
Simbol al fericirii.

Motto: “Între ziduri, printre arbori ce se scutura de floare,
Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare!”
Mihai Eminescu- “ Scrisoarea I”





UN VIS

Din cetina-i înaltă
O mică turturică
Ridică-se încet, spre-a
Deveni al lumii drag poet;
E clipa despărţirii şi este tot mai greu
E spaimă şi e crudă dorinţa de
Migrare, dar n-ai ce face că,
Iubirea-i tot mai mare!
Noaptea coboară peste sat
E mai răcoare şi-afară s-a-noptat;
Stele una câte una s-au aprins,
Cu luminiţe mii şi mii, a fost numai…..
Un vis.


ÎN NATURĂ


În nopţile de vară,
Când eu dormeam afară,
Sub cerul înstelat
O stea m-a sărutat.

Când vântul adia
Şi mândra bufniţă cânta,
Un râu ce susura-mi zâmbea,
Cu ale sale buze dulci.

Şi-un cârd de licurici
Zbura pe lângă mine,
E veşnică natura
Ce va rămâne vie.

Căci omu-i trecător,
Dar floare înfloreşte;
Din an în an , mereu
C-aşa vrea Dumnezeu.



COPILĂRIA

Un vis ce-a fost şi a trecut
Dar parcă nici nu l-am vazut.
Un vis ce l-am avut
Dar a trecut purtându-mă pe valurile vieţii.

Aş vrea să fiu iarăşi copil,
Şi pe părinţi să-i am alături;
Aş retrăi cu drag un vis.
Un vis al tinereţii.

Dar viaţa e nedreaptă
Te lasă să alegi,
Copilăria toată
Sau raiul cel de veci.

Tu vrei să faci un bine
Dar îl primeşti în rău,
Nu-i nimeni lângă tine,să-ţi spună
Noapte bună, doar bunul Dumnezeu.

Când tu erai copil, vedeai
Cu alţi ochi lumea,
Regatul ce-aştepta să se deschidă,
Şi-acum îţi pare rău, că n-ai trăit
Din plin, copilăria.



Motto: “Si te-ai dus, dulce minune”

Mihai Eminescu

Minunea sufletului de român,
Iubirea fără pată
Hristosul nostru cel pagân
Ardoarea - truchipata
Icoana vesnica ne esti
Etern vei fi ca steaua!
Mereu vei lumina
Iubiri si deznadejdi
Neantul nu-i in calea ta
Esti demon si esti inger,
Senina si incruntata ti-i privirea
Ca fulgerul ce cade din eter,
Uitata nicipdata amintirea!


EMINESCIANĂ

Natura ta mă-infioara
M-ademeneste...mă-ncălzeşte...
Ma urcă-n cerurile –nalte
Si printre vise mă coboară.

Ştiu de ce curg apele-nspumate,
De ce izvoarele suspină,
Şi am aflat de ce şi vântul bate
Şi cum se răsare luna cea rece şi senină...

Ştiu povestea codrilor bătrani,
Şi pe cea a florilor plăpânde,
Cunosc lacul cufundat in noapte,
Şi aud glasul cornului la munte

Natura, luna, plopii fără sot...
Iarba de-omat şi florile de tei...
Vazduhul tămâiet şi -mbietor,
Toate mă fac să uit că-s muritor!

ADES

Mi-e dor de soare,
Dar vreau vântul…
Să simt cum mângâie pământul
Şi picurii cum cad ades,
Mi-e dor de soare şi pământuri,
De frunzi uscate şi de gânduri
Şi de priviri şi de ninsoare…
Mi-e dor de tine…mai ales !


Mi-e dor de soare,
Şi de toamnă…
Mi-e dor adesea de iubire
Mi-e dor de mult prea multe fire,
De locul nostru neştiut
Pe care-odată l-am văzut.
Mi-e dor de galbenul cules…
De tine mi-e dor …mai ales !


Motto: ” Iar în ochii ei albaştri
Toate basmele s-adună.”


Dor de Eminescu

Daca Eminescu nu ar fi existat
Oare nu cumva am fi fost altfel,
Rai mai mult si mai saraci?
Dar asa a fost sa fie:
Eminescu s-a nascut pe-un picior de plai
Eternitatea lui ne-a facut sa fim eterni,
Miracolul lui este al natiei romane,
Iubirea lui este si iubirea noastra,
Nefericirea lui seamana cu a ta,cu a mea,
Eminescu seamna cu tine si cu mine,
Seamana cu noi toti
Cei care traim pe-o gura de rai
Uitand cateodata sa-l cinstim!

Iubirea

Cum să trăieşti fără iubire,
Cum să visezi, să umbli ori să zbori,
Cum să cuprinzi neliniştea din zori
Şi pacea din amurg doar c-o privire?

Cum să înoţi prin mările de flori,
Cum să te bucuri de întreaga fire,
Şi viaţa ta să-şi afle împlinire
Fără minunea care dă fiori?

MI-E DOR…

Mi-e dor de vară şi de soare
De-ntinsele lanuri cu maci
Acum e frig şi e răcoare
Iar vântul bate prin copaci.

Mi-e dor de ciripit de păsărele,
De chipul dragei rândunici
Văd multe cuiburi singurele
Sub streşinile de pe-aici.

Mi-e dor de valuri inspumate
Şi de nisipul auriu
De umbreluţe colorate
Iar malul mării e pustiu.






Motto: “Tu care treci prin lume strain si efemer,
Cu sufletu-n lumina, cu gândurile-n cer,”
Mihai Eminescu- “ Întunericul şi poetul”




NOAPTE PROFUNDĂ

Doar noaptea se lasă
Odată cu luna,
Re-nvie natura
De dragoste nebună,
Emană tăcere,
Emană putere,
Mărgele de stele.
Inima-mi bate-a durere
Necazuri nefaste,
Enervând profund
S-ascund sub astre
Căzând în stropii unui lac,
Uitându-se la ai tăi ochi ce-mi plac.





DOAR TU

Natura renaşte,
Când îţi vede privirea.
Luna s-apleacă să-ţi mângâie iubirea.
Stelele-ţi împodobesc trăirea
Plină de iubirea soarelui,
Ca dulceaţa fagului,
Luna, soarelui-i şopteşte
De-a ta trudire
Pentru-a sa iubire
Ce cu drag îţi zâmbeşte,
Inima-ţi păcăleşte.


DOR DE TINE, COPILĂRIE

Copilărie, ce cuvânt frumos de dor
Este ceva liniştitor
Care te duce cu capul în nori
Gândindu-te la mieişori,
Care zburdă pe câmpie,
Iar tu îi priveai cu veselie;
Dar când soarele cădea,
Luna se ridica,
Somnul-ti aşternea
Pe perna ca de nea.
MOTTO:
O, dulce înger blând,
Cu ochi uimiţi de mari,
La ce mai reapari
Să-ngreui al meu gând?
(Mihai Eminescu, O, dulce înger blând…)


SPERANŢĂ (acrostih)

Mai încolo, spre apus,
Iarba mare a crescut,
Harul său ni l-a adus,
Ani frumoşi am petrecut.
Începând mereu o zi,

Educând frumos copii!
Mici au fost, dar au crescut
Iubind cerul din apus,
Nimeni nu-i descuraja
Ei făceau tot ce doreau
Suferind de dragoste
Cercând lumea s-o-nconjoare
Unde loc natura are!

O IUBIRE CURATĂ

De când erau copiii mici,
Locuiau cam pe aici,
Şi erau mai mulţi amici,
Acum nu mai sunt pitici!
Doi copii, dintre ei,
O fetiţă ş-un băiat,
Stau acum în alt oraş!
Dar tot amândoi au stat,
De copii s-au cunoscut,
Împreuna au crescut.
Se iubesc de când se ştiu,
Sentimentul e tot viu!
El făcuse primul pas,
Fata stătu în impas.
Îl iubea nespus de mult,
Deloc n-a recunoscut.
Dar acum a acceptat,
Sentimentul l-a arătat.
Nu mai ascundea nimic,
Iubea tot acel pitic!


TRISTEŢE

Mereu l-ai iubit pe el
Credeai că n-o să mai fii la fel,
Vedeai în mine ce voiai,
Tu singură te-amăgeai!
Viaţa merge înainte,
Lasă acele cuvinte!
Mereu va fi alt băiat,
O să-ţi fie minunat.
Pentru tine voi fi eu.
Te iubesc, îngerul meu!




Moto: Vom visa un vis ferice.

RĂSĂRITUL
Soarele, de prin pădure,
Cu fineţea-i strălucită,
Reapare printre colţuri,
Cele ce-s descoperite.

Din soarele cel fără milă,
Reapare un surâs.
Este el! strigăm cu toţii.
Este el, cel preamărit!

Trec copiii să se joace,
Prin pădurea minunată,
Cu balauri şi cu zâne,
Din povestea fermecată.

Să zbor e o minune,
De Domnul dăruită,
Din cerul plin de stele,
Cu Feţi - Frumoşi şi Cosânzene.

Preacuratul sânge,
Din pace plecător,
Al porumbelului nemuritor,
E zborul plângător.

Minunea-i arătată
De flori multicolore,
Izvorul plin de lacrimi
Suspină-nduioşat.

Şi lacrimile sale,
Plângând în a sa cale
Şi izvorând în vale,
Continuă ne-ncetat.

Totul te vrăjeşte, parcă
Eşti în lumea viselor.
Nu uita nicicând, copile,
Nu uita să treci pe-aici!

Moto: Vom visa un vis ferice.

VISUL

De când eram un copilaş,
Adesea mă jucam
Şi mă gândeam că îmi doream
Să fiu un muzicant.

Iubeam să cânt şi să dansez,
Pe tonuri de chitară,
Ca draga mea bunică,
De mult prea îndrăgită
Şi prea frumos iubită.

Dansam dansuri frumoase,
Coregrafii cochete
Şi muzici pretenţioase,
Din cărţi spectaculoase,
Doar eu le cunoşteam.

Doream să fiu artistă,
Să joc în mii de piese,
Să fac multe scenete
Şi să vă-ncânt, aş vrea…

Să fiu ca şi actorii,
Să mă distrez jucând.
Vreau chiar o minune,
O vreau chiar acum!

Acum trăiesc doar din…
Amintirea clipelor străvechi,
Aştept un semn măcar,
Măcar un amănunt!

Acum am renunţat
Şi sunt un doctoraş,
De copilaşi cuminţi,
Şi-mi place să vă zic!

Că şi-acum, tot mai cânt
În inima mea blândă.
Şi copilaşilor ce vin,
Să-i ajut puţin!

Că viaţa-i mai frumoasă
Când o petreci cum vrei,
Când ştii că acasă,
Te-aşteaptă copilaşii tăi!









Moto: Vom visa un vis ferice.

DOR DE EMINESCU



Dispreţuiam, odată,
Operele sale,
Rar mi-aduc aminte,
De dorul singuratic.
Etern, prea magic,
Este Eminescu!
Minune de poet,
Inimi cucerite,
Nesfârşit iubite.
Este un mister!
Scurse, iute parcă,
Clipele din stele,
Urgisite parcă, spun şi ele
tot misterul!








Moto: -Blanca, ştii că din iubire/Făr' de lege te-ai născut.

RĂSUNET

Cu inima curată,
Răpită în adâncuri,
E poet român,
Al limbii străbune.
Ţine inimile noastre,
Impresionate, fericite,
E melancolic, dar tăcut
Şi face totul, ca să pară
Inert şi trecut.

Creator de poezie,
Răsună peste tot,
E numai mândrie,
Ascunsă în suflet.
Tot îi aparţine,
Oriunde ar fi,
Răsună Eminescu!





Moto: -Blanca, ştii că din iubire/Făr' de lege te-ai născut.

MAMA


O, mamă! Dragă mamă,
Cu ochii ca la cer,
Fiinţă umană,
Cu zâmbet efemer.

Cu mâna ta cea blândă,
Tristeţea mi-o alini,
Cu mâna tremurândă,
Uşor tu te-nchini.

Şi-mi iei alene dorul,
Bunici, fraţi, verişori,
Pe toţi i-a dus în cerul
Cel fără ajutor.

Tu stai la geam şi lăcrimezi
Şi te fereşti de mine,
Tu ziua, atunci înseninezi,
Când ai în suflet fericire.

Tu eşti frumoasă,
Ca o zână din poveşti,
Dumnezeu să te ferească
De răul ce mi-l povesteşti!

Mă iei în braţe şi îmi zici:
-Nu te-ntrista!
Şi-mi spui: Copile,
Totul stă în calea ta!

În clipa-ceea-mi trece dorul,
Te iau în braţe
Şi sărutul
Se-apropie încet.
Tu m-ai făcut să cred în mine,
Să te iubesc pe tine,
Să nu mai plâng de dor,
Să plâng de fericire.

Aş vrea să nu te pierd,
Să lupt pentru tine,
Dar nimeni nu-i nemuritor,
Îmi va fi dor de tine!

Moto: -Blanca, ştii că din iubire/Făr' de lege te-ai născut.

IARNA

Fulgii argintii se ţes pe geamuri
Şi un lan de diamante,
Ce scârţâie sub picioare.
Cine e?
E zăpada sclipitoare!

Iarna răspândeşte flori,
Pe-ai ţării umeri cu fiori,
Fiori reci de gheaţă,
Care te învaţă.

Căciulile albe ale munţilor
Stârnesc atracţia oamenilor,
Iarna îşi arată adevărata faţă
Şi vine-o mantie din ace de gheaţă.
Dar steluţele cele sclipitoare
Au îngheţat oare?!
Dor de Eminescu

„Ce-ţi lipseşte să fii înger- aripi lungi şi constelate.”


Dragostea eternă
Oare chiar există?
Răspunsul tu îl vei găsi.

Dar oare este bine,
Etern ca să iubim?

E magia nopţii,
Mireasma florilor,
Izvorul rece vara,
Necunoscuta sorţii.
E vraja culorilor,
Speranţa îndrăgostiţilor.
Ce poate fi mai bun?
Un simplu legământ.




Sfârşit de toamnă

„Ce-ţi lipseşte să fii înger- aripi lungi şi constelate.”


Încet, încet natura toată
Se preface a fi moartă,
Soarele cel călduros
Nu mai este bucuros.

Din pomi cade câte-o frunză
De felurite culori,
Toate-s triste şi-amăgite,
Nu mai au un viitor.

Păsările din văzduh
Îşi iau zboru-n ţări străine
Şi aşteaptă ne-ncetat
Primăvara care vine.




Toamna cea tristă

„Ce-ţi lipseşte să fii înger- aripi lungi şi constelate.”


A venit şi la noi toamna
Cu ochi umezi şi trişti,
Cu soare tăcut şi rece
Şi zile mult mai mici.

Copiii sunt trişti pe-o parte
Că natura s-a schimbat,
Dar sunt fericiţi pe alta-
Vine iarna iar în sat.





Iubire
Și timpul crește-n urma mea...
Iubirea e lumina vieţii,
E simbolul vieţii,
E bucuria de a trăi
Şi bucuria de a muri.
Poate omorî şi poate naşte,
Îţi dă viaţa, îţi schimbă faţa,
E periculoasă,
Dar frumoasă.
E magia existenţei,
Provocarea violenţei
Mama trăirii,
Învelişul firii.
E bătaia inimii,
Drumul fericirii.
Cere sacrificii,
Suferinţă mare.
E cât lumina unui licurici
Şi cât lumina măreţului soare..
E neagră şi albă
Sensibilă, dalbă.
E un superb somn
Şi-al cerului azur.
E mai rece ca Pluton
Şi mai caldă ca Mercur.
E prima creaţie lui Dumnezeu,
Al universului trofeu.
Haosul face,
Iar apoi – pace.
E dimineaţă de vară
Şi noaptea de iarnă.
E speranţă şi durere
E ridicare şi cădere..
Înseamnă vitalitate
Şi cere fidelitate.
E ca o apă curgătoare
Care nu ştie unde
Va urma a curge mai departe,
Va pătrunde.
E a bucuriei boare,
Destinul cavalerului călare,
E deschiderea sufletului
Şi-a inimii-ncântare,
E tinereţea sufletului
La maturitatea trupului.
E vocea fiecărei păsări
Şi-a fiecărui cântec reluare.
E nemărginită,
N-are graniţe, e nesfârşită.












Hulubii pierduţi în timp
Și timpul crește-n urma mea...
Corăbioare de hârtie
Cu câte-un alb şi fin catarg
Purtând în ele bucurie
În al nopţii negrul larg,
Ale nuferilor petale
Împrăştiate în văzduh
De o mână visătoare,
De al fericirii duh,
Ceşcuţe de porţelan
Ce cad de sus şi nu se sparg
Sub luciul regelui bălan,
Sub luciul mândrului monarh,
Pe catifeaua de-ntuneric
Sunt o dantelă vie, zboară.
În foşnitor balet, feeric
Lumea nopţii înfăşoară.
Hulubii luminoşi se pierd in vânt
Cu palpitări dezordonate,
Şi-n chip frenetic aplaudând
Cu mâini în alb înmănuşate.
Dar osteniţi de-atât zburdat,
Sub lumina unui felinar,
Pe-o alee din grădină încet s-au aşezat.
Îmi par
Un şir înghesuit de copilaşi
Îmbrăcaţi în cămeşuţe lungi de noapte,
Un şir de-omăt de îngeraşi
Cântând un irmos în şoaptă,
Îngenunchind, împreunând mânuţele, la cer uitându-se,
Închinându-se.


Şi se roagă un moment,
Momentul e un veac,
Veacul cade leneş, lent
În al vremii sarcofag.

Ani se roagă păsările,
Ani se roagă sute,
Ani se roagă, secole,
Secolele-s minute.
Aripile se deschid –
Hulubii se ridică.
Străbat cerul, a norilor zid
Spre mingea nopţii, albă, mică.
Se depărtează-n depărtare,
Se înalţă-n înălţime,
Se pierd dezordonat în zare,
Şi iar apar printre-a norilor rime.
Zboară într-un neştiut mit,
Zboară nesfârşit până-n vârf necunoscut de munte,
Zboară, zboară către infinit...
Credința în cuvânt
Și timpul crește-n urma mea...

Credința în cuvânt
Rămâne legământ!
Eminescu o păstrează,
Al său har o-ntrupează.
Tuturor le amintește,
Ivirea lumii istorisește,
Eternitatea viu zugrăvește.

Și-acum a lui gândire
I-aduce lumii viețuire.

Credința în iubire
Rămâne doar amăgire.
Etern este amorul,
Al lui puternic dorul,
Totdeauna ignorat,
O! trăiește dezolat
Rănit, uitat, neconsolat.




MOTTO: Se zice că timpul trece. Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp.

Marele nostru poet,
Inima ne tresaltă mereu!
Haideţi cu toţi să cinstim
Avem un mare poet, un luceafăr al poeziei
Imaginaţia lui atinge desăvârşirea în creaţii.


Eminescu este în cugete şi în simţiri
Mihai, un nume de rege al poeziei
Inepuizabilă comoară
Noi te cinstim şi iubim
Este tot ce simţim
Scumpe ne sunt versurile tale
Care ne sunt comori iar tu, poete drag, unicul,
Unul care străluceşte peste timp.






Minunea


Minunea lui ianuarie:
Se naşte un poet!
Este 15 ianuarie, poetul pare că-i cu noi.

De peste tot,
Pe tot cuprinsul României, se aud versurile sale
Este Marele poet, poetul României,
Toţi românii îl cinstesc şi îl iubesc.

Este marea sărbătoare a sfântului vers românesc,
Te plânge o ţară, te slăveşte un popor.







Mihai Eminescu

A fost odată ca-n poveşti...
Nu, nu este un basm...
Este poetul nepereche ce a dat strălucire versurilor,
Este poetul etern, sunt versurile nemuritoare.

Se aude în zări...
Ne e dor de Eminescu!
Tresaltă un popor.
Limba română se îmbracă în sărbătoare
În poeziile eminesciene.
Te cântă o ţară,
Te slăveşte un popor.
De tine, de neîntrecutele versuri
Ne e dor.
Este Mihai Eminescu poetul etern.




Moto: „La steaua care-a răsărit”



UN GÂND SPRE POET


De câte ori rătăcesc printre versuri,
Opresc gândul spre izvoare şi codri:
Rotund, domol, pierdut pe cărări.

Dacă ridic ochii spre cer, văd, răsărită, steaua.
E acolo, gata să străbată mii de ani către noi.

Eterna poveste se naşte şi-acum,
Mereu şi aceeaşi; pierdută-n iluzii,
Iubirea poetului creşte în zări,
Născută din cântec şi dor.
Ecoul pădurii l-aud tot mai clar,
Sunet duios de chemări nerostite.
Cu sufletul plin, arunc peste timp,
Un gând spre poet, spre Eminescu.

Motto: „La steaua care-a răsărit”



VIS DE CRĂCIUN


Căluţule adus de vânt,
Căluţul meu chemat în gând,
Cu aripi albe, de mătasă,
Aşează-mă pe coama-ţi deasă !

Aş vrea să zbor cu tine sus,
Spre răsărit şi spre apus,
Să mângâi stele, cer şi lună,
Să împletesc din ploi, cunună.

Cu pasul blând, săltat, uşor,
Intrăm în dansul norilor.
Un pictor, parcă prea distrat,
A pus pe cer doar alb, dar a uitat

Că visul nopţii de Crăciun
E mai adânc şi e mai bun.
Un înger blând, curat, bălai,
Mă poartă-n vis domol, pe cai.





MOTTO : „…Unde eşti copilărie
Cu pădurea ta cu tot?”

În fiecare iarnă

Mai am un singur dor:
În fiecare iarnă,
Haina albă-ncetişor
Alene să se-aştearnă
Întinsă ca un nor.

Ea să emane energie
Mereu, ca să învăluiască
Într-o lumină de magie,
Neaşteptată şi frumoasă,
Eternă şi misterioasă noapte;
Spre vârfuri să apară luna,
Cu –ale ei de-amor şoapte
Uşor să lunece pe cer.


Teiul

În curtea casei fericit,
Privesc cum prinde viaţă,
Teiul meu drag şi înflorit,
Ce-l văd de dimineaţă.
Abia aştept soarele cald
Să-l mângâie duios,
Să crească până peste gard
Înalt şi mai frumos.
Eu vesel zburd pe iarba crudă,
Fluier şi cânt cu drag,
Natura-ntreagă să m-audă,
Din flori eu fac şirag.



Să-ţi spun pădure ceva!

-Să-ţi spun pădure ceva:
M-am întâlnit cu toamna
Şi în spate - o povară avea
Mormane de frunze-arămii ea căra.

-Să-ţi spun copile ceva:
Doar poalele mi le va scutura
Mai sus ea nu va putea urca
Stejarii şi fagii de puteri o vor usca.

Şi să-ţi mai spun copile ceva:
Brazii mei falnici cu ace o vor întâmpina.
Verdeaţa lor o vor intimida,
Ea drumul îşi va continua.

-Dar pădure, ce vei face cu iarna?
-Nici ea, nu mă va întrista.
-N-ai păsări, n-ai frunze, nici gâze...
-Ba multe vor fi de mine ascunse.

Vor trece din iarnă cu bine
Ele ştiu că primăvara îndată vine,
Aduce cu ea şi cântec şi frunze
Şi pe trunchiuri mi se vor urca iar gâze.

-Să-ţi spun pădure ceva:
Pictorii întotdeauna te vor picta,
Poeţii versuri frumoase îţi vor dedica
Iar noi, elevii, mereu te vom admira!




SUFLETUL SĂ-ŢI FIE CA GÂNDUL, GÂNDUL CA VORBA ŞI CA FAPTA
I SLAVICI

EMINESCU MIHAI


E povestea teiului bătrân,
Miracolul fiinţei
Nepătrunsul relevant în versuri
Ecoul versurilor răzbate prin inimi
Scăldându-ne faţa în razele Soarelui
Cu faţa la Luceferi: gândim la Mihai Eminescu.



Mii şi mii de oameni te poartă în suflete
Inimi rtresaltă la versurile şi muzicalitatea lor
Haosul dobândeşte sens prin tine
Al nostru ambassador print imp.
Imensitatea şi valoarea te defineşte.




Codrul şi Eminescu

Fiecare pas printre frunzele tale, bătrâne codru,
Îmi aduce aminte de Eminescu.
Fiecarec pasăre ce cântă îmi vorbeşte parcă,
Îmi spune despre muzicalitatea şi miracolul versurilor tale,
Fiecare cuvânt vechi despre tine, codrule,
Îmi aduce aminte de Eminescu.

Eminescu şi limba română,
Eminescu şi poporul român,
Eminescu şi cartea nemuririi,
Eminescu şi eternitatea.
Ne regăsim în versurile eminesciene,
Iar inima noastră bate mai puternic.
Suntem fericiţi că te avem,
Îţi mulţumim când citim versurile eminesciene.
Te regăsim mereu alături de codru, de ape.




Dragă suflet, poezie

Departe, departe de natură nu voi fi
Chiar dacă risipite sunt dealuri şi câmpii.
Voi zbura cu inima mea
Peste ani, trăind prin poezii.
Fulgerul străluceşte şi împrăştie spaima,
Poezia aduce cu ea fericirea.
Luna ne îndeamnă la visare,
Poezia este îngerul sufletului meu.
Te cânt în versuri pe tine, poezie a sufletului.






Pe nourii trecutului

Vom visa un vis ferice

Mi-e dor de zilele trecutului,
De razele asfințitului.
Mi-e dor de vesela copilărie,
De ochii plini de bucurie
Vreau un strop din paharul plin,
Un fir din cămaşa de in.
Vreau clipele de când eram mici
Fără praful tristeţii de aici…
De pe crestele munţilor tociţi ai vieţii
Să culeg vântul în plămânii tinereţii.
De pe spuma valurilor creţe
Sa iau sclipire și tandreţe
Misterul etern

Vom visa un vis ferice

Din cer luna se lasă
Se simte o uşoară mireasmă…
Intr-un aşternut uşor
Era soarele, cel strălucitor.
Singuri pe lume,
învăluiţi în vise
într-un mister etern
în josul marelui infern…
Se oglindesc în mările înspumate
Luna printre stelele cărunte,
Soarele spulberând al lumii gând,
Unde fiecare trăieşte iubind.
Printre ceruri si nori,
Printre îngeri si noi
Spre cerul divin
în albastrul marin.
Poetul
Vom visa un vis ferice
Miracol veșnic viu,
Ieri, astăzi și oricând
Hoinar prin lume
Al nostru poet sfânt,
I-al poporului sacru legământ.

Eminescu
Mereu în conștiința națională
I-aduce poporului fală.
Nemuritor prin veacuri,
E steaua luminoasă ce
Străbate timpul, spațiul
Cu forța, strălucirea
Unicului său har.





MOTTO: “Cobori în jos, Luceafăr blând…”

Dor de Eminescu

Departe, spre nesfârşite zări,
O rază a lunii, prin noapte,
Revine şi-aduce chemări.

Dorinţe ea poartă şi şoapte;
E calea spre noi visări.

Ecouri se-aud tot mai des,
Mă cheamă şi, visul mi-l ţes,
Inima mea uşor tresaltă,
Nebun e acel ce mereu o ascultă,
Etern credincios e iubirii.
Se scutură de flori şi teii
Când Cupidon trimite solii
Un pact să încheie firii.




Aş zbura

Aş vrea să fiu o pasăre
Să pot cânta cât vreau
Şi vreau să zbor prin zare,
Nicicând nu vreau să stau.

Să zbor fără oprire
Peste un cer întreg,
Să zbor, şi-ndepărtare
Încet să mă-înec...

Din fluier cânt apoi cu dor,
Privesc în sus spre lună,
Şi-aş vrea uşor, uşor să zbor,
Ca ea poveşti să-mi spună.

Aş vrea să am povestea mea,
Cu îngeri, demoni, curcubeu,
Să scriu şi eu pe foaia mea
Un vers, să fie-al meu.

Privind spre Luceafăr

Privesc liniştită spre cerul înstelat,
Cu mii de luminiţe pâlpâind,
Un fior de iubire vine din înalt,
Nevăzute braţe mă cuprind.

Tresar uşor ca trezită din vis
Când gândul meu spre el se îndreaptă,
Luceafărul e sus şi-i de neatins,
Ne e spre el vreo treaptă.

Aştept să trimită o rază spre mine,
De care cu drag să mă prind;
Iluziei numai dorul rămâne,
Spre cer eu privesc seri la rând.








Motto: “El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii”

Mihai Eminescu

Mai priveşte-o dată-n urmă
Inima să-ţi bată iară ,
Hai să vezi măreaţa umbră
A celui ce-odinioară
Iubea tot ce-l înconjoară.

E un nume de renume
Mare pentru noi , românii!
Important precum drapelul
Nelipsit din noi , spun unii.
E luceafărul român
Sticlind printre naţiuni.
Cu magnifica lui rază
Un popor el luminează!







Să fii copil…

Acum , când creşti ,
Să nu eziţi înapoi să priveşti
La copilul ce-ai fost odat’
Şi să zâmbeşti!

Şi aminteşte-ţi c-ai avut
Ce orice adult ar fi vrut:
Zburdai , râdeai şi te jucai ,
Dar dintr-o data…a trecut!

Poate eşti trist şi te gândeşti
Ce păcat e că nu mai eşti
Copil…dar stai! Poţi fi
Dacă te străduieşti!

Închide ochii un minut ,
Uită de primul tău sărut ,
Gândeşte-n depărtare…
Şi hai cu mine în trecut!






Motto:
„Aşa marinarii pe mare îmblând,
Izbiţi de talzuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos si urlând,
Spernaţa îi face de uită de vânt...”

[acrostih]
Mihai Eminescu

Marea, pământul şi aerul,
Intr-o absolută armonie
Haina albastră-o-mbracă cerul
Apoi, c-o inedită măestrie
Incepe o poveste-ntreaga, a lui

Eminescu, minunata poezie, ce
Mai dăinuie şi azi în lume
In cinstea lui, cu admiraţie,
Noi, poemele lui de renume,
Eminesciene opere, pe toate le slăvim
Si le citim cu-atâta dragoste şi profunzime,
Că toate se par o visare în neantul în care trăim,
Un poet adevărat, sau un peisaj minunat...

Viaţa –i de gândac e grea?

Poate-i o furnică rătăcită-n lume,
Poate e un flutur în culori divine,
Sau un greier cu-n cântec ce tremură în sine,
Sau o albinuţă harnică ce n-are nume.

Orice-ar fi în viaţă, cât de pitic, şi pricăjit,
Toţi trăiesc în lume şi au totuşi un rol,
Gingaşe şi mititele, au şi ele-un idol,
Pe Dumnezeu cel Mare, ce le-a creat negreşit
Pentru a-i arăta la om,
Că viaţa poate fi uşoară,
Şi că nu-i atât de acrişoară,
Nici de eşti micuţ, cât un atom...





Departe de casă...

Plutind pe valurile vieţii,
Prin cotloanele-alandala,
Ale gândirilor răzleţe,
Totul pare-un vis frumos,
Dar devenit realitate,
Nimic nu mai e cum a fost.
Într-o lume fără şansă,
Nesfârşit, la infinit,
Gândul dorului de casă,
Zboară liber, neoprit,
Şi se-opreşte rar, un pic,
La vizite pentru-n pupic…

Casa părintească-i sfântă,
Şi de pleci din ea hai-hui,
Tare mult tu o sa suferi,
Fiindcă lumea asta-i crudă
Şi, de pustie-i de prieteni,
Este tare greu departe,

Departe de casa ta…



“„Vreme trece, vreme vine, toate-s vechi şi nouă-s toate”
Copilarie

Copilarie nu pleca
Tu esti, vei fi
Tot timpul viata mea
Chiar toata viata...

In copilarie te distrezi mereu
Problemele toate nu-s de nasul tau
N-ai nici-o probema
Totul este o dilema

Cand suntem copii
Sa ne facem mari asteptam
Dar dupa aceea
Foarte mult regretam...


Greierele

Mergea pe strada intr-o zi
Iar dintr-o data strivi
Haiosul greier mititel
Al naturii baietel
Iar in acea clipa...

El a fugit plangand
Mititelul la luat in brate
In suflet suspinand
Nu mai putea sa stea
El fara de-ajutor
Sa dea micutului greier
Cu inima din suflet
Un suflet calator...


Pe o pala de vant

Pe o pala de vant
Se leagana bland
Un stejar plangand
De durere urland

Tineretea i-a pierit
Batranetea a venit
Iar el singur statea
Si la moarte se gandea...

O pala de vant
A trecut atingand
O ramura de-a sa
Iar el tresarea

Stejarul n-a mai putut
De dor a murit
Si intreaga padure
A ramas cu durere



MOTTO: „E uşor a scrie versuri! ”
Mihai Eminescu

Mă-ncântă, mă soarbe, mă ceartă,
Iarna din mine-o alungă.
Hoinar şi dulceag mă-mpresoară,
Amorul găseşte şi-n cântec.
Icoană eşti tu, Demiurg!

E gândul pribeag,
Măreaţă povaţă ce-mi poartă credinţa
Iubirea-o sădeşte şi-n sufletul sec
Născut să-mi aline fiinţa.
E îngerul,
Soarele,
Căinţa,
Umilul poet, Eminescu.



MAMA SPERANTĂ

Eşti focul ce arde în mine mereu, În gând haotice mişcări
Flacără vie în suflet pustiu, de arzătoare griji m-apasă.
O mică durere de-o am mi-o alină Un Dumnezeu de aur îl implor
Ce, Doamne, mă fac dacă pleci? necontenit să-mi dăruiască viaţă.

Eşti lumina din fiece zi, Mă aflu din nou în acelaşi unghi
Şi seva mi-o iau de la tine. pe care deşi-l vreau altfel,
Aş vrea să te pot răsplăti e altfel!
Ce, Doamne, mă fac dacă pleci? O continuă decadenţă e în lume,
dar în mine a luminat ceva.
O bucurie mă inundă...
E speranţa!




MOTTO: „Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gât cravata cum se leagă, nodul,
Ş'apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.”






Copilaria

Copilaria-i un dar dulce
Care niciodata nu e uitat ,
Cu bucuri si sperante multe
Si cu amintiri de ne-uitat .

Mereu suradem si speram
Ca niciodata sa n-o uitam,
Ca pe un dar noi s-o tratam
Si totdeauna s-o iubim.

Cu o vointa de leu
Noi inainte sa o luam ,
Si de la un timp , mereu
Sa ne-o amintim cu greu.


Eminescu

Magicul moment din viată
Inceteaza să mai treacă ,
Harul lumii inteleaptă
Astazi sclipirea îngheată.
Ingerii mereu coboară

Este-o adevarată minune ,
Marea schimbare cerească
Inteleaptă si marească.
Niciodată ne-ncetată
Este moartea împărătească,
Si niciodată uitată,
Cu frumoasele ofrande ,
Unele foarte frumoase.



Natura

Muntii au falnice culmi
Care sunt pline de ape,
Cu copaci inalti ca ulmii
Si cu vesele-animale .

Muntii nostril valorosi
Cu speranta si cu teama
De oameni rai si nemilosi
Care-i distrug si ii taie…
Natura-n treaga rade,
Danseaza si se pregateste-n data ,
De-o iarna rece…
Care aduce frigu-n data .
Totul e rece si-n ghetat
Numai un brad mai surade ,
Si toate par atat de disperate
De veri frumoase si-n sorite.


ACROSTIH
Motto: ,,Lacul codrilor albastru..”

Marea de lacrimi te îmbie,
Iubirea îţi dă viaţă.
Hai să vedem cum o să fie
Alături de versurile lui o viaţă!
Iar tu, călcând suav din baltă-n baltă


Eşti un Luceafăr cu renume,
Marea, codrul te îngână,
Inimi frânte de iubire
Numai versul tău le-alină.
Eşti o rază de gândire
Singura ce-mi dă speranţa
Că există o soartă-n lume
Unde eşti? Te rog revino!






Iubirea

Motto: ,,Lacul codrilor albastru..”



Ce-s sentimentele?
Ce-i iubirea?
Ce-i poezia?
Îndrăgostitul cântă fericirea,
Poetul o eternizează-n cuvinte.
De n-ar fi ele cuvintele,
Lumea nu şi-ar deschide sufletele!
Spre tărâmul iubirii?
Mergem către el.










Iarna


Motto: ,,Lacul codrilor albastru..”


Mii de fulgi pufoşi şi moi,
Au venit iarăşi la noi.
Copacii ieri desfrunziţi
Astăzi sunt văruiţi.

Multe glasuri de copii,
Se aud printre sănii
Fac alarmă, zgomot mare,
Pun satul în picioare.

Dar deodat’, nu ştiu cine a schimbat
Albul în negru mat!
Oare ce s-o fi întâmplat?
Cred că seara s-a lăsat…..

Nu mai e nimic pe drum,
Totul s-a ascuns acum.
Casele cu căciuli albe,
Aşteaptă ,, Florile dalbe”.




Motto: Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Cand cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.



Creaţie şi creator
Acrostih:
Cerul, lumină pură si divină…
R ândunica cu planarea lină...
Eclipsa, lumină, întuneric şi eternă nemurire.
Armonia dintre ele este tot ce pot cere.
Ţara, patrie, Românie, nici nu ştii cu ce mândrie,
Imnul ei, cu bucurie, ţi-l cântăm noi ţie...
Este lumea, spusa în poezie si cu datorie…

Şaua vietii am încalecat mai repede decat m-am aşteptat
Inimile ranite, târziu devenite bucurie cu adevărat.

Codrul, iubire şi teamă, teamă şi iubire
Reunirea lor, explozie de fericire…
Elanul- sânge pur si coarne falnice
Armatură de curaj, rapiditate si măiestrie…
Trandafirul, simbolul romantismului şi de veşnicie.
Odă unei domnişoare pure, cu buclele în vânt, purtând o albă ie...
Restul e poezie, căci aici natura o descrie…(tot in poezie)



Insula copilăriei
Fronturile colorate,
Ne aşteaptă încarcate!
Vise, teamă, bucurii
Toate sunt însemnate,
Acolo de copii,
Ca să nu fie uitate
Când ei nu vor mai fi,
Copii.

Mai departe în pădure,
Ursuleţii dupa mure.
R âuri, râuri ciocolata
Aşteapta sa fie dată gata toată,
De copiii cei hazli ,
Printre frunze ruginii,
Cu obrajii roşiori,
Visători.


Şi prin norii zaharoşi,
Se afla copii dinţoşi,
Care papă într-o râna si apoi spun noapte buna!
Dar de unde cuminţei?
Ei sunt rauţei!
Ţipa, zbiară, se agita,
Obosită?


Imaginaţie

Mâna...este doar un ajutor...
Mintea...ce daca nu e un motor?
Nu contează, nu-i aşa?
Dar nu e bine...
Gândeste: „ Depinde de mine’’
Şi atunci vei realiza...
Mâna, mintea – creator
Sunt mai mult – nu un motor!
Nici în cele mai adânci,
Nici în cele mai profunde
Gânduri ale tale
Nu ai dat crezare?
Şi tu esti creator,
Nu creaţie, nu motor!
Şi tu ai sentimente,
Minte – complimente!
Ce ai putut crea
Când ai putut visa?
Creator? Eşti tu şi lumea-ntreaga!
Poate n-ai aflat , dar bagă în desagă,
Cunoştinţe, lucruri multe şi profunde,
Şi vei vedea
Ce bine poţi crea!
Lumină, umbre,
Sunete şi tumbe,
Poezii, replici furtunoase,
Tonuri blânde, tonuri joase
Şi culori, culori frumoase!
Toate din colţurile minţii tale,
Locul de creaţie, cel fară parale
Făra interese şi plin de prietenie,
Ce ţi- a fost dat ţie.







Eminescu


Motto: ,, Împărat slăvit e codrul..”

Dar în lumina unei raze
O lume s-o înţelegi?
Ridică semne de-ntrebare!

Doar urmărind cu ochii printre rânduri,
E viaţă-n spatele cuvintelor….
E un ocean de înţelesuri.
Mi se pare o iluzie
In pâlpâirea unei flăcări care nu se stinge….
Nouă ne aparţine versul…
Eternităţii!
Să simţi cum viaţa curge ca un vers,
Că-n totdeauna se-nnoieşte!
Uiţi că acesta se numeşte: Eminescu!





Acolo………..


Motto: ,, Împărat slăvit e codrul..”


Acolo unde viaţa străbate timpuri grele,
Acolo unde vântul se-anină printre stele,
Acolo unde ziua şi noaptea se despart,
Acolo unde-s şoapte şoptite cu glas cald,
Acolo unde este lângă tine
Un bun prieten din vechime,
Acolo mă găseşti mereu pe mine.
Acolo prin izvoare limpezi şi comete,
Acolo printre stele şi planete,
Acolo străluceşte a visului chemare,
Acolo se aude a glasului filtrare,
Acolo-i satu-n care m-am născut,
Acolo-i raiul pe pământ.






A venit iarna……..

Motto: ,, Împărat slăvit e codrul..”



Natura a-mbătrânit
Fiindcă iarna a venit….
Cu fulgi mari şi argintii,
Pentru noi, toţi copiii!

Şi coboară-ncet, încet,
Ca să îi priveşti atent.
Ies afară şi ce văd….?
Iarna a venit de zor.

Noi îl aşteptăm acum ,
Pe iubitul Moş Crăciun,
Care a plecat la drum
Să ne-aducă ceva bun!

0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu